Undeva în mine un diavol nu poate muri

Materia şi energia se sfârşesc, iar o dată cu ele spaţiul şi timpul. Stelele mor. Noi murim. De ce şi pentru cine doar Cerescul Meşter ştie.
Fiecare fiinţă emană mici particule impalpabile, invizibile, pe care ştiinţa nu le-a studiat încă, dar despre care se spune că îndeamnă la păcat, la eros,la moarte sau nebunie.
Ce e tulbure în viaţă nu poate fi exprimat decât în blestem sau poezie. Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viaţă. Întreaga morală n-ar vrea să facă din această viaţă decât o sumă de ocazii pierdute. Timpul cere altă sevă, venele alt murmur, carnea alte înşelăciuni total nefolositoare; trandafiri la îndemâna fiecăruia, şi pe care nimfele …într-o lume directă sau a cugetului, n-ar îndrăzni să-i culeagă…
Şi constaţi că ajungând în paradis, te întrebi de ce ai mâncat vitamine şi cereale atâta timp, când puteai renunţa mult mai devreme la viaţa sănătoasă.
Undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu până nu gust oţetul sângelui, în tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung pe care-l urmez în înălţări subite, smuls din aşternutul inimii. Ceea ce trăim este scris în negru pe tablele ursitoarei.
Dacă minţile tuturor corpurilor s-ar contopi liber între ele am reuşi să semănăm flori la marginea deşerturilor, sau am trage cerul în străfundul iadului.