Vor veni apoi zeii

Voi scrie ca să mă înţeleg pe mine însumi. Pentru început, voi lua în mână o piatră neagră şi netedă şi voi povesti. Voi începe povestea cu acel moment al vieţii mele, când am presimţit că eu sunt altfel decât ceilalţi oameni, când am început să mă îndoiesc că sunt aşa cum mă vedeam până atunci.
Nu am adus ofrande nici unui zeu şi nici nu voi cere nimic. Oare ce sacrificii pot fi aduse zeilor ale căror chipuri nu le cunoşti, despre care nici cât de mulţi sunt nu ştii?
Nu voi cere nimic pentru mine însumi. Chiar de voi obosi în acest trup al cărui prizonier sunt, promit că voi trăi anii, pe care zeii tereştri mi i-au dat.
Dacă se cutremură pământul, dacă ficatul animalelor de jertfă este stricat, dacă apa inundă câmpurile, dacă nefericirea se abate peste oraş, oamenii cercetează şi află singuri care este cauza răului: insulta, nedreptatea, strămutarea pietrelor de hotar, maltratarea nevestelor, furtul din averea văduvelor sau plânsul copilului flămând la uşa vecinilor bunicului. Pentru ultima dată voi gusta savoarea vieţii din pâinea coaptă la brutăria de vis-a-vis şi din vinul amestecat cu apă. Vor veni apoi zeii. Dar, mai mult decât de ei, îmi este dor de partea nevăzută a fiinţei mele. Cu trup de lumină şi de foc, ea îmi va sorbi sufletul de pe buze. Şi îmi va şopti la ureche numele ei. Atunci o voi cunoaşte.
Uneori, noaptea târziu, când trec pe lângă o vitrină cu posterele starurilor din toate artele, toţi ochii aceia superbi şi identici mă privesc de pe nişte feţe aproape identice, iar uneori ochii sunt ai ei, însă nici unul dintre chipuri nu-i aparţine, niciodată, nici unul, şi o zăresc hăt departe, la marginea lăbărţării ăsteia de noapte şi oraş, apoi ea îmi face adio din mână...
Ştiu că în acea clipă voi fi fericit, ştiu că voi tremura de pasiune în braţele ei. Aripi puternice mă vor purta apoi spre nemurire. Acolo unde este linişte şi uitare. O sută de ani de uitare, o mie de ani... acelaşi lucru. Eu, noi, cândva ne vom întoarce.
Se spune că nu este nimic nou sub soare. Dar dacă fiecare viaţă nu este nouă, fiecare viaţă individuală, atunci de ce ne mai naştem?
Cele mai multe vise le-am uitat, încerc să mi le amintesc. Cu toate astea apare muzica şi armonia răsună de-a lungul corzilor de mandolină ale minţii mele şi descopăr lacrimi în ochii minţii. Unele note mă fac să vreau să plâng; dar pentru ce? Nu sunt sigur.
Nu mai am nimic de povestit. După ce am ţinut în mâini risipita mea viaţă, am lăsat să cadă, înapoi în vasul negru de argilă din faţa imaginii zeului, piatră după piatră. Când mă voi întoarce le voi ţine din nou în mâini, în ele mă voi regăsi, din ele mi voi reaminti despre mine însumi. Poate că din vasul de argilă nu va mai fi nimic. Poate că peste podeaua mormântului meu se va fi aşternut praful gros al multelor secole ce se vor scurge. Poate, sicriul din cherestea ieftină, nu va mai fi, poate că trupul meu muritor, transformat în pulbere, se va fi întors în pulbere. Dar pietrele încă vor mai fi acolo.
M-am apropiat de fereastră şi mi am lipit fruntea de geamul la fel de rece ca şi paharul din mână. Dovedesc simptomele de anxietate ale celibatarului citadin. Există remediu. Jack....
Oboseala acumulată în săptămâni mă conduce precum arcul unui ceas mecanic, şi am pornit ticăind prin oraş, ungându-mi avansul, mai mult sau mai puţin aleator, cu băutură. Destul de repede, am priceput că era una din acele nopţi când luneci într-un continuum paralel, într-un oraş perfect asemănător celui unde trăieşti, cu excepţia neliniştitoarei diferenţe de a nu conţine nici măcar o singură persoană iubită, cunoscută, sau cu care măcar să fi discutat vreodată. Nopţi când intri într-un bar cunoscut şi constaţi că tocmai a fost înlocuit întregul personal; atunci îţi dai seama că adevăratul motiv care te a adus acolo a fost, pur şi simplu, nevoia de a vedea un chip familiar, o chelneriţă sau un barman, pe oricine... epuizarea ar fi trebuit să-mi cureţe definitiv memoria.
Luna a început să se clatine făcând loc luminii inconştiente şi dezordonată a stelelor, în care fluturii se izbeau de neoane până ce mureau. Ziua de ce nu zboară spre soare? Dumnezeu joacă zaruri cu lumea !
Am simţit pachetul cu ţigări în buzunar. Am scos o ţigară şi am început s-o fumez. Mă simt ca unul care se aşează la o ţigară după ce a terminat o treabă grea. Vreau să trăiesc.