Viaţă fără plăceri ca s-o putem suporta

În aceste înserări de toamnă, când noaptea roade din zi ca un cancer, când prin geam nu se deschide decât perspectiva indefinitului pe un cer monoton şi apăsător, când singurătatea devine atât de teribilă, încât te împietreşte într-un extaz paradoxal şi fără revelaţii, iar sentimentele nu tind nici spre viaţă şi nici spre moarte, rămânând aţintite înspre monotonia şi indefinitul cerului, în astfel de înserări se realizează condiţia obiectivă a groaznicei senzaţii de vid interior.
N-am reuşit niciodată să descriu în cuvinte senzaţii pure fără să se piardă din esenţa lor, dar cert este că simt inutilitatea oricărui efort şi parcă timpul nu mai are nici o valoare pentru mine în acest cadru al unei naturi pe deplin moarte.
Niciodata să nu credem că începem sau sfârşim ceva, viaţa noastră să fie ca o beţie de fiecare clipă, în care fiind total prezenţi să nu avem ce uita şi să nu avem ce dori. Traieşte, ca şi cum înainte de tine n-ar fi fost nimic şi ca şi cum nimic nu ţi-ar urma. Scârbă să-ţi fie de a fi verigă într-un lanţ, a desăvarşi sau a strica o moştenire. Nu există nici înaintaşi şi nici urmaşi ai gândurilor absolute... doar noi murim sub ele! Încă o noapte s-a scurs în eternitate. Dar ce valoare au gândurile mele în raport cu eternitatea?
Viaţă fără plăceri ca s-o putem suporta.
Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile incertitudinii crescute până în adâncurile mele cele mai insondabile?
Închipuirea mea rătăceşte în neştire prin cele mai stranii locuri, arătându-mi fie un colţ de stâncă sau un cal slăbănog opintindu-se din răsputeri să tragă o căruţă înţelenită în glod, sau alte locuri la fel de absurde, fără nici o legătură cu clipa actuală.
Uimitor ce sentiment de putere îţi dă această realitate.