Absurd

Legăm eternitatea pieritoare a unei picături de apă de jocurile luminii şi încercăm să legăm generalul de particular, dar cine poate să creeze o punte între aceste două lumi? Secretul este de a şti să găsească locul exact unde ele se întâlnesc, în cea mai mare disproporţie a lor.
Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist şi conţinutul pe care încerc să-l dau acestei certitudini nu va fi niciodată umplută. Pentru totdeauna îmi voi fi mie însumi străin.
Dacă nostalgia este semnul umanului, nimeni, poate, n-a dat atâta viaţă şi atâta relief fantomelor regretului.
Toate marile acţiuni şi toate marile filosofii au un început derizoriu. Marile opere se nasc adesea pe neaşteptate, la colţul unei străzi sau la intrarea într un restaurant. Tot astfel şi absurditatea.
Se întâmplă ca decorurile să se prăbuşească. Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, patru ore de muncă, masă, somn şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă în acelaşi ritm — iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul. Dar într-o zi ne pomenim întrebându- ne „pentru ce?" şi totul începe o dată cu această oboseală uimită. „Începe", iată lucrul important. Oboseala se află la capătul faptelor unei vieţi maşinale, dar ea inaugurează în acelaşi timp mişcarea conştiinţei. Ea o trezeşte şi provoacă urmarea. Adică întoarcerea inconştientă în lanţ sau trezirea definitivă. După trezire vine, cu timpul, consecinţa ei: sinuciderea sau vindecarea. În ea însăşi, oboseala are ceva dezgustător. În cazul de faţă însă trebuie să ajung la concluzia că e bine venită. Căci totul începe prin conştiinţă şi nimic nu are valoare decât prin ea. Sunt observaţii care n-au nimic original. Dar ele sunt evidenţe: aceasta e de ajuns pentru un timp, când procedăm la o recunoaştere sumară a originilor absurdului. Simpla „grijă" se află la originea a toate. Tot astfel şi pentru fiecare zi a unei vieţi fără de strălucire: timpul ne poartă cu sine. Dar totdeauna vine o clipă când trebuie să-l purtăm. Trăim din viitor: „mâine", „mai târziu", „când vei avea o situaţie", „o dată cu vârsta, vei înţelege". Admirabile inconsecvenţe, când, de fapt, e vorba de moarte. Vine o zi totuşi când omul constată sau spune că are treizeci de ani. Îşi afirmă astfel tinereţea. Dar, făcând asta, se situează în raport cu timpul. Îşi ia locul în timp. Recunoaşte că se află într-un anume moment al unei curbe pe care mărturiseşte că trebuie s-o străbată. Aparţine timpului şi, după spaima care-l cuprinde, îşi recunoaşte în el duşmanul cel mai înverşunat. Mâine, doresc ziua de mâine, când întreaga mea fiinţă ar fi trebuit s-o refuze. Această revoltă a cărnii e absurdul.