Am evitat să mă uit la ceas, mulţumit că mă simt suspendat şi ocrotit în cochilia unei călătorii prin gânduri, în acea tăcere care mă eliberează de orice obligaţie.
Am rămas o clipă nemişcat, ezitând între ideea de a-mi impune să-i contemplu încă o dată bărbăteşte chipul şi iluzia de a-i şterge instantaneu şi pentru totdeauna orice amintire. Am renunţat. În mod laş.
Poate numai modestia mea a fost de vină. Stupidă şi inutilă încercare de a mă amăgi singur: trebuie să dau neapărat vina pe modestia, adică pe mediocritatea mea... Altminteri aş fi înţeles, până şi cuvintele cele mai absurde, ostile, crude care ar fi reuşit să zdruncine ceva în mine, adevărata înţelegere sau adevărata revoltă. Nu mila, fiindcă mila singură vine şi se duce şi nu e de folos, ci un mod diferit de a concepe lumea, viaţa, de a vedea şi a percepe viaţa în sensurile ei cele mai tainice, şi de a râde de viaţa asta, de a râde în ea cu ea de binele şi de răul ei, aşa cum ştie el să facă fie şi cu atâta cruzime... Poate sunt doar un biet ins mizerabil care-i dă înainte cu micul capital prezumţios al raţiunii şi nu mă bucur nici măcar de elanurile, frumoase ori perfide, ale tinereţii..
Totul s-a petrecut ca în perspectiva unui binoclu inversat, eu în perpetua insonora succesiune de chipuri, racursiuri umbre ţăndări de imagini brusc pierdute şi care numai prin facultăţile misterioase ale visului ar fi putut să-mi aparţină.
Un tunet puternic m-a adus în simţiri. Realitatea abundă. Privesc zidurile galbene ce lasă la vedere pete întinse de ploaie, caldarâmul şi un şir asimetric de acoperişuri sunt străbătute ici, colo de frisoane de argint şerpuitor, băltoace vii de violet.
M-am regăsit în gândurile mele, o reţea pătată ca pelicula unui film vechi, albul şi negrul descojit în filamente, ploi subtile. Şi o dorinţă copleşitoare şi lentă de a fi absorbit în ele, de a rătăci şi eu pe ecranul acela fără nici o înfăţişare a mea autentică.
În văzduhul lichid care se contracta şi se dilata în benzi şi filamente întreţesute în faţa ochilor, prinse să plutească un punct întunecat până ce dobîndi o fizionomie concretă.
Orice forţă malignă mi-a părăsit corpul, dispărând, o pace insipidă mi-a înmuiat muşchii şi gândurile. În scurt timp punctul avea să se lărgească în unduiri feminine.
Cele patru silabe ale cuvântului care m-au facut să mă cufund în gânduri mi s-au rostogolit pe cerul gurii ca o îmbucătură preţioasă, de o mare bogăţie.
Cred că mai am de luptat încă o sută de ani cu chinul ăsta.
Latră un cîine în depărtare dincolo de copaci.
Şi greierul cântă, buruienile şi ciulinii par şi mai uscaţi sub lumina violentă, cerul de un albastru dureros. Albastru ucigaş.
Mai bine-ar fi să nu te mai iubesc
din Crez nimic nu îmi mai amintesc.
Şi-Ave Maria chiar de n-o mai ştiu
cum să-mi mai mântui sufletul pustiu
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu