Lumea

Privesc în jurul meu de parcă văd lumea pentru prima oară. Cât de frumoasă mai este lumea, cât de multicoloră este lumea, cât de stranie şi de enigmatică este lumea! Într-însa, aici, se află albastrul, aici se află şi galbenul, aici se află verdele, aici curg cerul şi fluviul, străjuiesc pădurile şi munţii, totul este frumos, totul este enigmatic şi magic, iar în mijlocul acestor lucruri ne aflăm noi cei care ne trezim, cei care ne aflăm pe drumul spre sinea noastră.
Totul este perfect de limpede în învăţătura strămoşilor, totul se justifică, arătându-ne că lumea este un lanţ desăvârşit care nu se rupe niciodată şi nicăieri, un lanţ etern alcătuit din cauze şi efecte. Nicicând nu a fost pătruns acest lucru atât de clar şi niciodată nu a fost prezentat atât de ireproşabil; într-adevăr, inima din pieptul fiecărui om trebuie să bată mai tare în momentul când, parcurgându şi învăţătura, când se trezeşte sentimentul, recunoaştem că lumea este un întreg format din legături logice, fără lacune şi limpede ca un cristal, nedepinzând de hazard, nedepinzând de zei. C-o fi bună sau rea, că viaţa în această lume o fi suferinţă sau bucurie, o putem trece cu vederea, s-ar prea putea ca acest lucru să nu fie esenţial – dar unitatea lumii, interdependenţa a tot ceea ce se întâmplă, cuprinderea a tot ceea ce este mare şi mic într-un acelaşi şuvoi, într-o aceeaşi lege a cauzelor, a devenirii şi morţii, iată lucrul care reiese limpede din ceea ce ne putem aduce aminte. Şi totuşi, această unitate şi interdependenţă logică a tuturor lucrurilor prezintă, o breşă într-un punct anume, iar prin această mică breşă lumea unităţii este invadată de ceva străin, de ceva nou, de ceva ce nu a mai existat înainte, ceva ce nu poate fi nici arătat, nici demonstrat: punctul acesta este învăţătura noastră despre dezlegarea de lume, despre mântuire. Dar prin această mică breşă, prin această ruptură, legea eternă şi unitară a lumii este din nou distrusă şi anulată. Când citesc o scriere, căutând să-i pătrund înţelesul, nu-i dispreţuiesc semnele şi literele, numindu-le amăgire, hazard sau coajă lipsită de orice valoare, ci o citesc, o studiez şi îndrăgesc literă cu literă. Însă eu, cel care voiam să citesc cartea lumii şi cartea propriei mele fiinţe, am dispreţuit, de dragul unui înţeles presupus dinainte, semnele şi literele, numind lumea fenomenelor o amăgire, numindu-mi ochiul şi limba fenomene accidentale şi lipsite de orice valoare. Ei bine nu, toate acestea aparţin acum trecutului, căci, m-am trezit, m-am trezit cu adevărat, născându-mă abia astăzi.
V-ă rog să mă iertaţi că am îndrăznit să dau glas acestui gând.