Absurdul nu înseamnă ambiguitate

Noi, oamenii avem aşa un comportament dihotomic! Am descoperit piramida şi acum o forţăm să ne destăinuiască taina sa.
În răstimpuri, când există dragoste şi compasiune, părem a fi aproape aidoma îngerilor. Dar cel mai adesea, lăcomia şi egoismul ne copleşesc virtuţile şi atunci devenim totuna cu creaturile cele mai primitive, din care am evoluat.
Destinul nostru înseamnă o singurătate cum nu ne-o putem închipui, singurătatea unor zei scrutând infinitul şi negăsind pe nimeni cu care să-şi împartă gândurile.
Este indiscutabil tocmai pentru că este de necrezut. Dar absurdul nu înseamnă ambiguitate. Măria este fecioară, deşi naşte. Cristos reînvie, deşi moare. Dar cine este Prometeu, cel care fură focul sacru? De ce îşi foloseşte libertatea doar pentru a o pierde? Ar fi fost oare mai liber dacă nu o folosea sau nu o pierdea, deşi nici nu a dobândit-o? Poate fi întrecută li¬bertatea de o altă valoare care să nu fie chiar libertatea? Aici, pe pământ, nu putem să iubim decât dacă ne sacrificăm iubirea, dacă pierdem fiinţa iubită ca urmare a ceea ce facem ori a ceea ce omitem?
Dacă viaţa noastră ar depinde de un calcul matematic, ni s-ar părea surprinzător cât de mult durează o simplă adunare atunci când viaţa noastră depinde de rezultatul final.
Oare nu merităm o parcelă de veşnicie şi în trecerea noastră vremelnică pe pământ?