Este imaginea ei

Eu, care am cunoscut-o pe ea, aş vrea să alerg acum să o îmbrăţişez din nou, să o simt încă o dată şi să o asigur că putea fi iubită, cu pasiune, dar pentru ea însăşi; căci pasiunea după care umblam nu o exclude pe ea... însă ocaziile trec. Părăsim o amantă. Ne întoarcem la o necunoscută. Erotismul reprezentării plastice constă chiar în iluzia persistenţei carnale. Ca mai toate din vremea noastră, erotismul plastic s-a accelerat. Un medalion, un tablou erau menite să înlocuiască, de-a lungul multor secole, absenţa iubitei. Fotografia a accelerat iluzia prezenţei, însă doar imaginea cinematografică ne dă, în acelaşi timp, evocare şi prezenţă instantanee. Aceasta este ea, aşa cum era atunci, dar şi cum este acum, pentru totdeauna...
Este imaginea ei, dar şi vocea ei, mişcarea, frumuseţea şi tinereţea ei nepieritoare. Moartea, marea maşteră a lui Eros, este învinsă şi justificată în acelaşi timp de regăsirea cu iubita care nu mai este alături de noi, rupând marele pact al pasiunii: mereu uniţi, până la moarte, tu şi cu mine, nedespărţiţi...
Singuri la sfârşit, la fel de singuri ca la început, ne amintim de clipele fericite pe care le-am smuls din latenţa misterioasă a lumii, cerem robia fericirii şi ascultăm doar glasul reticenţei tăinuite, palpitul nevăzut care apare la final pentru a anunţa adevărul cel mai de temut, iremediabila săvârşire a timpului pe pământ.
Nu există tristeţe mai mare decât asta: să nu reuşeşti să cunoşti toate fiinţele pe care ai putea să le iubeşti, să mori înainte de a le cunoaşte. Logodnicele mele, sărutate, mângâiate, dorite, doar uneori posedate, aparţin, până la urmă, acestei magme a necunoscutului sau a nerostitului; revin toate în domeniul vast al posibilităţilor mele,a ignoranţei mele.
Dumnezeu este tahigrafia comodă care adună la un loc, dintr-o singură îmbrăţişare, începutul şi sfârşitul. Împăcarea lor reprezintă strădania nesfârşită a rasei. Dacă alegi doar începutul, simţi mai întâi o nostalgie lirică, apoi, curând, totul devine copleşitor.
Când te dedici exclusiv finalităţii, ajungi doar la o altă formă de predestinare sau de chiromanţie. Punctul de plecare şi destinaţia trebuie să fie nedespărţite: amintirea şi dorinţa, pasul vioi prin prezent, viitorul aici şi acum... Cam acolo aş vrea să plasez o femeie statornic atinsă de divinitate, aş vrea să creez pentru ea o lume mitică, verbală, care să fie mai aproape de întrebarea imploratoare ce stă cu mâna întinsă între pământ şi cer: Dacă iubim pe pământ mai putem să ajungem apoi în rai? Nu trăind ca nişte penitenţi, flagelaţi, pustnici sau famelici ai vieţii, ci bucurându-ne de ea din plin, dobândind şi binemeritând roadele sale pământeşti, fără a anula astfel viata veşnică; fără a cere iertare pentru că am iubit nechibzuit, însă atât de bine.
Mă întristează ideea perechilor care se pierd......