În balanţă

Abia acum înţeleg că dacă o fiinţă tânără a ieşit învingătoare, nici eu nu trebuie să-mi mai fac reproşuri, ba chiar am dobândit lucruri în care să nădăjduiesc, pentru ziua de mâine, pentru mine însumi.
E nevoie de dragoste ca să obţii şi să creşti dragoste. Asta m-a învăţat viaţa, fie şi în chip inconştient cu inteligenţa ei sălbatică. Şi faptul că azi aş fi o furnică sau un greier, un iepure sau un câine, că lumea ar fi pedeapsă biblică sau cursă cotidiană de proastă calitate nu are importanţă: cu condiţia ca exemplul venit din partea vieţii să-mi poată da curaj, un curaj al meu pentru mine, pentru firida pe care sunt dator să mi-o sap şi să mi-o încălzesc în viaţă.
De cealaltă parte este ea, umbra întunecată...
Poate nu doar nenorocirea, poate nu doar deznădejdea te împing să mori. Putem să înţelegem moartea ca o întâlnire decisivă cu noi înşine, ultimul bilanţ.
Căci există şi acel om care numai murind izbuteşte să se lămurească.
Dar dacă dimpotrivă el e aici aproape sau altundeva şi dacă, în pofida temniţei negre care-l strânge de atâţia ani, continuă să aprindă bricheta, biciuie văzduhul cu bastonul de bambus, ironizează şi jigneşte şi bea — având viaţa alături — atunci până şi cea mai dificilă condiţie a trăirii e tot trăirea. A lui şi a mea. A tuturor acelora dintre noi care vor şti s-o recunoască, s-o accepte, s-o cultive.Viaţa e un roman în trei volume: trecutul, prezentul şi, ce-o să vină. Primul e terminat si pus deoparte, al doilea îl citim zilnic şi al treilea şi ultimul, e la seif. Cheile sunt la Zamolxe.
Şi încă nu înseamnă moarte spaţiul alb care urmează.