Îndrăznesc să visez

Când bătrâneţea s-a abătut peste lume şi mirarea a pierit din sufletul omenesc, când oraşele cenuşii au înălţat spre cerul afumat turnuri înalte, sinistre şi slute, în umbra cărora nu mai era cu putinţă să visezi la soare ori la câmpurile înflorite ale primăverii, când ştiinţa a despuiat pământul de mantia sa de minuni şi poeţii n-au mai cântat altceva decât fantomele
deformate de privirile lor răvăşite, întoarse numai înăuntru, când, aşadar, toate aceste lucruri au devenit un fapt împlinit, iar dorinţele copilăriei s-au şters pentru totdeauna din minţi, aş fi dispus să călătoresc dincolo de existenţa aceasta şi să plec în spaţii, în căutarea vechilor noastre vise. Locuiesc într-un oraş cu ziduri înalte, unde domneşte în permanenţă un crepuscul steril şi în care eu muncesc zi de zi în semiântuneric şi vacarm. La sfîrşitul zilei de lucru, revin într-o cameră cu o singură fereastră ce dă nu spre pajişti şi păduri, ci spre o curticică sumbră în care se deschid, la fel, în disperare şi plictis, alte ferestre. Din camera mea, panorama nu oferă privirii decât ziduri şi ferestre. Şi trebuie să mă aplec ca să disting, pe cer, stelele mărunte. Iar pentru că nevăzând mereu decât ziduri şi ferestre o fiinţă inteligentă şi visătoare poate înnebuni. Mi-am făcut obiceiul de a scruta, noapte de noapte, cerul de deasupra mea, în speranţa că voi găsi ceva diferit de tot ce există în lumea treziei şi în cenuşiul oraşelor suite în înalt. La capătul mai multor ani, chem stelele pe nume şi le urmăresc cu închipuirea până ce dispar, cu un regret parcă neânţeles. Tot cercetând cerul, am ajuns să descopăr lucruri misterioase. În fine, într-o noapte, o punte fu zvârlită peste adânca prăpastie ce desparte două universuri: cerurile pline de vise se amestecă cu aerul modest al încăperii, învăluindu-mă în fabuloasa lor fantasmagorie.
Intense lumini violete de miez de noapte,scânteindu-şi pulberea de aur, au pătruns în cameră. Au izbucnit furtuni de nisip şi de foc, ieşite din spaţiile nemărginite, grele de parfumurile altor lumi. S-au revărsat oceane de opiu, luminate de sori pe care nici o privire nu i-a contemplat vreodată şi purtând pe valuri nimfe acvatice şi delfini ciudaţi, iviţi din adâncuri insondabile. Infinitul s-a rotit în tăcere în jurul trupului meu visător şi m-a luat cu el fără ca măcar să-mi atingă corpul aplecat pe fereastră. Şi vreme îndelungată, ignorată de calendarul omenesc, valurile şi curenţii sferelor îndepărtate m-au purtat lin prin împărăţia viselor, către care aspira întreaga mea fiinţă. Visele pierdute de oameni. În sfârşit, după ce se scurseră fără număr ciclu după ciclu, m-au depus tandru, în somn, pe malul verde al unui răsărit de soare. Un mal verde cu parfum de lotus şi presărat cu camelii roşii.