Pentu mama mea. Că tot vine 8 Martie

Soare al umbrei mele, lumina nopţii mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna dorinţelor pe care a dezlănţuit-o cu atîta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc? Poate că, dacă zeii miloşi nu-mi vor trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ţi-o scriu, şi ars ca o făclie de lumina ăstor torţe, mă voi întuneca în ochii-ţi, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurându-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-şi împlineşte calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întâi se subţiază în chipul secerei ce-i curmă viaţa, apoi, ca un opaiţ tot mai lânced, se topeşte cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neântrecuta natură plăsmuieşte forme eroice şi embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ţi, sunt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti, şi fără memorie pentru că, mă ai Dumneata în minte. Şi doar trăiesc, opacitate arzândă şi flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu aşijderea în această trântă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvându-mi viaţa în această fortăreaţă a lumii, pe acest bastion plutitor al destinului, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemenţa cerului, ascuns în acest nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în această carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, râvnesc cu disperare să te văd într-o zi.
Viaţa care zămisleşte viaţă fie slăvită întru veşnicie.

Pentu mama mea, să-i dea Dumnezeu sănătate.