Nu simt dorinţa de a călca pe apă

Nu simt dorinţa de a călca pe apă, dar datoria faţă de voi pentru că citiţi ceea ce scriu, mi-o pot plăti doar parţial în cuvinte...Acum vorbesc pentru că am încetat a mai avea frământări în propriile gânduri. Am descoperit silogistica perfectă a omului simplu. Nici un om nu poate să descopere ceea ce zace pe jumătate adormit, în zorii conştiinţei mele. Am găsit sufletul drumeţind pe îngusta i cărare. E al meu. Îl recunosc. Nu poţi să reclădeşti un copac ars din fumul şi cenuşa rămase. Eu rătăcitor, mereu în căutarea drumului cel mai singuratic, nu încep niciodată o zi acolo unde s a terminat cea dinainte şi niciodată răsăritul nu mă găseşte unde m-a lăsat apusul soarelui. Nu sunt decât o tăcută vibraţie. Când nu mai pot rămâne în singurătatea inimii, viaţa mi se mută pe buze, iar sunetele sunt un divertisment pentru trecerea timpului. Pustiul selenar se resimte în vederea mea ca un şoc fizic, iar eu v-ă privesc trăind. Dorind să atingeţi cu degetele trupul gol al viselor voastre şi să rămâneţi străini anotimpurilor, să ieşiţi din alaiul vieţii care înaintează maiestuos şi în nobilă supunere spre infinit.
Şi, de cele mai multe ori, în discursurile voastre, gândirea vă este pe jumătate ucisă.
Deoarece gândirea este o pasăre a înălţimilor, care, în colivia cuvintelor, reuşeşte doar să şi desfăşoare aripile, dar nu poate zbura. Şi apare regretul, care este numai umbra spiritului, dar nu şi pedepsirea lui. Sar de la una la alta fără să trec prin estompările raţiunii, care se regăsesc la ora când somnul trebuie să vină; iar fiinţa conştientă, responsabilă, în plină stăpânire de sine, nu mai este, după o clipă, decât un instrument orb, un automat docil al activităţii inconştiente a creierului meu. Timpul meu în viaţa planetei este o clipită doar, un moment de repaos în respiraţia vântului şi iarăşi, o altă femeie mă va zămisli... Eu am vorbit cu adevărat, pentru că asemeni vouă, sunt şi un ascultător.