Judecata oamenilor

Întotdeauna am fost de părere că două sunt patimile de care suferă concetăţenii noştri: ideile şi desfrâul. Şi acelea practicate, ca să zic aşa, fără nici o socoteală. Să ne ferim, de altminteri, să-i osândim; nu sunt singurii.
Uneori visez la cele ce vor zice despre noi istoricii de mâine. Într-o singură frază, vor putea spune totul despre omul modern: îi plăcea desfrâul şi citea ziare.
Visez cu capul pierdut în norii arămii, care lunecă în cerc, mă rog somnambul, în tămâia aurie a ceţii, şi nu mai sunt demult aici. Un om sensibil înţelege asemenea ciudăţenii. Am rămas doar un veleitar al pasiunii. În orice caz, cititorii de ziare şi desfrânaţii nu pot merge mai departe.Sentimentul că eşti în dreptul tău, mulţumirea de a avea dreptate, bucuria de a te stima pe tine însuţi sunt, tot atâtea resorturi puternice care ne ajută să rezistăm sau să mergem înainte. Dimpotrivă, dacă-i lipseşti pe oameni de aceste sentimente, îi vezi cum se preschimbă în câini furioşi. Câte crime nu s-au făptuit numai pentru că autorul lor nu mai putea să-şi îndure vinovăţia?
Dar nu avem nici destul cinism, nici destulă virtute. Ne lipseşte atât energia binelui cât şi cea a răului.
Dacă hoţii şi codoşii ar fi mereu şi pretutindeni condamnaţi, oamenii cinstiţi s-ar crede cu toţii şi întotdeauna nevinovaţi. Şi, după părerea mea tocmai asta nu trebuie să se întâmple. Altminteri, am avea de ce râde. Religiile se înşeală atunci când îi mustră pe oameni, zvârlind, printre tunete şi fulgere, porunci. Nu-i nevoie de Dumnezeu nici pentru a crea vinovăţia, nici pentru a pedepsi. Semenii noştri, ajutaţi de noi înşine, ne sunt de-ajuns. Se vorbeşte de Judecata de Apoi. Îngăduiţi-mi să râd cu respect. O aştept fără teamă. Căci am cunoscut lucrul cel mai rău: judecata oamenilor. Pentru ei nu există circumstanţe atenuante şi chiar în buna intenţie văd o crimă. Da, în lumea asta poţi să faci războiul, să maimuţăreşti dragostea, să-ţi chinuieşti semenul, să faci paradă prin ziare de propria-ţi persoană sau numai să-ţi vorbeşti de rău vecinul în timp ce împleteşti la ciorap; dar, în anumite cazuri, faptul de a continua, simplul fapt de a continua e un lucru ce întrece puterile unui om.
Ştiţi că Dante admite existenţa unor îngeri neutri în cearta dintre Dumnezeu şi Satana? El îi aşează în limb, un fel de vestibul al infernului său. Noi ne aflăm în vestibul.

Îndrăznesc să visez

Când bătrâneţea s-a abătut peste lume şi mirarea a pierit din sufletul omenesc, când oraşele cenuşii au înălţat spre cerul afumat turnuri înalte, sinistre şi slute, în umbra cărora nu mai era cu putinţă să visezi la soare ori la câmpurile înflorite ale primăverii, când ştiinţa a despuiat pământul de mantia sa de minuni şi poeţii n-au mai cântat altceva decât fantomele
deformate de privirile lor răvăşite, întoarse numai înăuntru, când, aşadar, toate aceste lucruri au devenit un fapt împlinit, iar dorinţele copilăriei s-au şters pentru totdeauna din minţi, aş fi dispus să călătoresc dincolo de existenţa aceasta şi să plec în spaţii, în căutarea vechilor noastre vise. Locuiesc într-un oraş cu ziduri înalte, unde domneşte în permanenţă un crepuscul steril şi în care eu muncesc zi de zi în semiântuneric şi vacarm. La sfîrşitul zilei de lucru, revin într-o cameră cu o singură fereastră ce dă nu spre pajişti şi păduri, ci spre o curticică sumbră în care se deschid, la fel, în disperare şi plictis, alte ferestre. Din camera mea, panorama nu oferă privirii decât ziduri şi ferestre. Şi trebuie să mă aplec ca să disting, pe cer, stelele mărunte. Iar pentru că nevăzând mereu decât ziduri şi ferestre o fiinţă inteligentă şi visătoare poate înnebuni. Mi-am făcut obiceiul de a scruta, noapte de noapte, cerul de deasupra mea, în speranţa că voi găsi ceva diferit de tot ce există în lumea treziei şi în cenuşiul oraşelor suite în înalt. La capătul mai multor ani, chem stelele pe nume şi le urmăresc cu închipuirea până ce dispar, cu un regret parcă neânţeles. Tot cercetând cerul, am ajuns să descopăr lucruri misterioase. În fine, într-o noapte, o punte fu zvârlită peste adânca prăpastie ce desparte două universuri: cerurile pline de vise se amestecă cu aerul modest al încăperii, învăluindu-mă în fabuloasa lor fantasmagorie.
Intense lumini violete de miez de noapte,scânteindu-şi pulberea de aur, au pătruns în cameră. Au izbucnit furtuni de nisip şi de foc, ieşite din spaţiile nemărginite, grele de parfumurile altor lumi. S-au revărsat oceane de opiu, luminate de sori pe care nici o privire nu i-a contemplat vreodată şi purtând pe valuri nimfe acvatice şi delfini ciudaţi, iviţi din adâncuri insondabile. Infinitul s-a rotit în tăcere în jurul trupului meu visător şi m-a luat cu el fără ca măcar să-mi atingă corpul aplecat pe fereastră. Şi vreme îndelungată, ignorată de calendarul omenesc, valurile şi curenţii sferelor îndepărtate m-au purtat lin prin împărăţia viselor, către care aspira întreaga mea fiinţă. Visele pierdute de oameni. În sfârşit, după ce se scurseră fără număr ciclu după ciclu, m-au depus tandru, în somn, pe malul verde al unui răsărit de soare. Un mal verde cu parfum de lotus şi presărat cu camelii roşii.

Constatări din prezent

Nu mai avem cultură. Nici măcar nu mai ştim să construim. Ciuntim tot ce atingem. Nici măcar prietenii nu se mai leagă. Fără verande. Altădată casele aveau verande. Uneori oamenii stăteau seara pe verandă, discutând când aveau chef de vorbă, legănându-se în balansoare şi tăcând când aveau chef să tacă. Uneori, pur şi simplu, şedeau pe verandă, gândindu-se la diverse lucruri, chibzuind la una şi la alta. Citind ce credeau ei că e frumos. Dar citeau. Arhitecţii spun că au renunţat la verande pentru că nu dădeau un aspect frumos. Dar eu spun că a fost doar un pretext; adevăratul motiv din spatele acestei justificări a fost acela că poate nu se doreşte ca oamenii să şadă aşa, fără să facă nimic, legănându-se în balansoare şi gândind. Este un mod greşit de a înţelege viaţa socială. Oamenii vorbesc prea mult. Au timp să se gândească. Aşa că s-a renunţat la verande. Şi la grădini. Acum nu mai există multe grădini în care să poţi sta pe o bancă. Pe urmă, priveşte mobilierul. Nu mai există balansoare. Erau prea confortabile. Oamenii trebuie să stea în picioare şi să fie tot timpul în mişcare. Slujim unor interese meschine. Cărţile poate ne vor trage măcar pe jumătate afară din cavernă. Poate ne vor împiedica să repetăm aceleaşi greşeli blestemate şi nebuneşti! Pe idioţii din ecranele cu plasmă nu-i aud vorbind despre astfel de lucruri. Din contră.Propăvăduiesc subcultura urbană. Nu pot afirma cu precizie în ce moment se înfiripă o prietenie. Ca şi cum ai umple un vas picătură cu picătură până când un ultim strop face să reverse apa din pahar, tot aşa după o serie de dovezi de afecţiune apare una care face să se reverse preaplinul inimii.

Amintiri din viitor

Ce poate fi mai firesc şi mai lesne de explicat? Pe măsură ce şcolile au dat tot mai mulţi alergători, săritori, maratonişti, cîrpaci, pungaşi, tîlhari, piloţi şi înotători în loc de profesori, critici, savanţi şi creatori cu imaginaţie, cuvîntul "intelectual" a devenit, bineînţeles, o insultă, după cum şi merita. Întotdeauna te temi de ceea ce nu cunoşti. Fără îndoială, îţi aminteşti de colegul nostru de şcoală, elevul "strălucit" care recita şi răspundea la cele mai multe întrebări, în timp ce ceilalţi stăteau ca nişte idoli de plumb, detestîndu-l în adîncul sufletului. Nu pe colegul nostru cel deştept îl alegeai după ore drept ţintă a bătăilor şi chinurilor de tot felul? Evident că da. Toţi trebuie să fim la fel. Nu născuţi liberi şi egali, cum spune Constituţia, ci făcuţi să fim egali. Fiecare om trebuie să fie imaginea celorlalţi; atunci toţi sînt fericiţi, pentru că nu există piscuri care să-i înfricoşeze şi cu care să se compare. Aşadar! O carte este o armă încărcată în mîinile vecinului de alături. Arde-o. Împiedic-o să detoneze. Pătrunde în mintea omenească. De unde ştii cine ar putea fi ţinta unui om cu carte? Eu nu i-aş tolera nici un minut. Aşadar, atunci cînd cărţile vor fi, în sfîrşit, total scrise de vreo entitate celestă, scriitorii din întreaga lume şi-au pierdut utilitatea de odinioară. Li s-a dat o nouă însărcinare, aceea de paznici ai tihnei noastre sufleteşti, exponenţii spaimei noastre explicabile şi justificate de a fi inferiori: cenzori oficiali, judecători şi executanţi ai sentinţei. Ăsta sunt şi eu.

Pentu mama mea. Că tot vine 8 Martie

Soare al umbrei mele, lumina nopţii mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna dorinţelor pe care a dezlănţuit-o cu atîta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc? Poate că, dacă zeii miloşi nu-mi vor trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ţi-o scriu, şi ars ca o făclie de lumina ăstor torţe, mă voi întuneca în ochii-ţi, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurându-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-şi împlineşte calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întâi se subţiază în chipul secerei ce-i curmă viaţa, apoi, ca un opaiţ tot mai lânced, se topeşte cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neântrecuta natură plăsmuieşte forme eroice şi embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ţi, sunt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti, şi fără memorie pentru că, mă ai Dumneata în minte. Şi doar trăiesc, opacitate arzândă şi flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu aşijderea în această trântă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvându-mi viaţa în această fortăreaţă a lumii, pe acest bastion plutitor al destinului, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemenţa cerului, ascuns în acest nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în această carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, râvnesc cu disperare să te văd într-o zi.
Viaţa care zămisleşte viaţă fie slăvită întru veşnicie.

Pentu mama mea, să-i dea Dumnezeu sănătate.

În balanţă

Abia acum înţeleg că dacă o fiinţă tânără a ieşit învingătoare, nici eu nu trebuie să-mi mai fac reproşuri, ba chiar am dobândit lucruri în care să nădăjduiesc, pentru ziua de mâine, pentru mine însumi.
E nevoie de dragoste ca să obţii şi să creşti dragoste. Asta m-a învăţat viaţa, fie şi în chip inconştient cu inteligenţa ei sălbatică. Şi faptul că azi aş fi o furnică sau un greier, un iepure sau un câine, că lumea ar fi pedeapsă biblică sau cursă cotidiană de proastă calitate nu are importanţă: cu condiţia ca exemplul venit din partea vieţii să-mi poată da curaj, un curaj al meu pentru mine, pentru firida pe care sunt dator să mi-o sap şi să mi-o încălzesc în viaţă.
De cealaltă parte este ea, umbra întunecată...
Poate nu doar nenorocirea, poate nu doar deznădejdea te împing să mori. Putem să înţelegem moartea ca o întâlnire decisivă cu noi înşine, ultimul bilanţ.
Căci există şi acel om care numai murind izbuteşte să se lămurească.
Dar dacă dimpotrivă el e aici aproape sau altundeva şi dacă, în pofida temniţei negre care-l strânge de atâţia ani, continuă să aprindă bricheta, biciuie văzduhul cu bastonul de bambus, ironizează şi jigneşte şi bea — având viaţa alături — atunci până şi cea mai dificilă condiţie a trăirii e tot trăirea. A lui şi a mea. A tuturor acelora dintre noi care vor şti s-o recunoască, s-o accepte, s-o cultive.Viaţa e un roman în trei volume: trecutul, prezentul şi, ce-o să vină. Primul e terminat si pus deoparte, al doilea îl citim zilnic şi al treilea şi ultimul, e la seif. Cheile sunt la Zamolxe.
Şi încă nu înseamnă moarte spaţiul alb care urmează.

Rugă pentru penis

Cumpănă şi grijă, Tu, Zeu ocrotitor al trupului meu...Cumpănă şi grijă, în faţa acestei imagini a vieţii mele, fii fără zăbavă pomenit, Tu, cel mai vrednic de preamărire! Îngăduie-mi să te slăvesc, statornic tovarăş al vieţii mele! Mi-ai rămas credincios, niciodată părăsindu-mă. Cu ``braţ`` viguros, pururea m-ai ferit de toanele surâzătoare ale norocului. Şi pururea m-ai ocrotit de căutătura ca de soare apăsător a Fortunei. Pururea mi-ai tăinuit sub umbre de întuneric bunurile deşarte ale acestei lumi! Îţi mulţumesc pentru devotamentul tău neostenit. Dacă e însă cu putinţă, fii prielnic şi alteia, o dată; aş vrea ― doar aşa, din curiozitate ― să aflu cândva cum poţi vieţui în altă parte. Te rog, cel puţin, căzneşte-i cu osebire pe fanaticii noştri politicieni şi pe smintiţii care ţin morţiş să ne sărăcească cu forţa. Ce s-ar alege de soarta mea, de unica speranţă pe care o nutresc dacă o să te văd vreodată palid şi sleit, cu toate că există atâtea femei?
Dar îmi dau seama că devin nelegiuit! O, zeu ocrotitor, iartă cutezătoarea-mi dorinţă pe care am îngăimat-o adineauri! Tu îmi cunoşti însă inima şi ştii cât de credincios îţi sunt şi cît de devotat îţi voi rămîne, chiar şi atunci când în lume vor răsări o mie de femei care să te dorească! Amin!