PUTEM ATINGE SUFLETUL?

Restriştea are multe chipuri. Felurite sunt nenorocirile pe pământ, încununând ca un curcubeu nemărginita zare, culorile lor sunt tot atât de variate, tot atât de deosebite ca ale curcubeului, şi totuşi la fel de apropiate şi contopite, încunună zarea fără margini ca un curcubeu! Cum se face că din atâta frumuseţe am scos o pildă de ceea ce e urât? Din simbolul păcii ceva asemenea suferinţei? Dar, aşa cum în morală răul e urmarea binelui, tot astfel din bucurie s-a născut durerea, fie că amintirea fericirii trecute este durerea zilei de astăzi, fie ca suferinţele clipei de faţă se obârşesc din extazele care ar fi putut fi cândva.

Spirit liber

În ce simplificare şi falsificare ciudată trăieşte omul! Nu conteneşti să te minunezi din momentul când ochii ţi s-au deprins să vadă acest miracol! Cât de bine am reuşit să facem totul din juru-ne limpede şi liber şi facil şi simplu! cum am ştiut să îngăduim simţurilor noastre să vagabondeze în toate cele superficiale, iar gândirii noastre să-i inspirăm o dorinţă divină de salturi zburdalnice şi raţionamente false! - Cât de bine ne-am priceput de la bun început să ne păstrăm ignoranţa, pentru a ne bucura de o libertate, de o lipsă de griji, de o imprudenţă, de un zel şi de o bucurie de a trăi aproape de necrezut, pentru a ne bucura de viaţă! şi numai pe această temelie de acum stabilă şi granitică a ignoranţei s-a putut construi până acum ştiinţa, voinţa de a şti bazându-se pe o altă vrere cu mult mai puternică, voinţa de a nu şti, voinţa de incertitudine, de neadevăr! Iar această voinţă nu este contrariul celei dintâi, ci forma ei cea mai ratinată! Nici măcar limbajul, aici precum şi în altă parte, nu s-a putut dezbăra de grosolănia sa, continuând să glăsuiască de contrarii acolo unde era vorba doar de gradaţii şi de o anumită fineţe a nuanţelor; de asemenea, prefăcătoria învederată a moralei, care a devenit acum într-un mod invincibil „carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru“, a denaturat până şi cuvintele din gura noastră: ici şi colo observăm şi ne amuzăm că de-a dreptul ştiinţa este cea care caută să ne reţină mai cu osârdie în acest univers simplificat, completamente artificial, lustruit şi falsificat pentru uzul nostru, căci de voie, de nevoie, ei îi place eroarea, fiind în viaţă - îi e dragă viaţa!

Nu am titlu...... Găsiţi voi......

Am evitat să mă uit la ceas, mulţumit că mă simt suspendat şi ocrotit în cochilia unei călătorii prin gânduri, în acea tăcere care mă eliberează de orice obligaţie.
Am rămas o clipă nemişcat, ezitând între ideea de a-mi impune să-i contemplu încă o dată bărbăteşte chipul şi iluzia de a-i şterge instantaneu şi pentru totdeauna orice amintire. Am renunţat. În mod laş.
Poate numai modestia mea a fost de vină. Stupidă şi inutilă încercare de a mă amăgi singur: trebuie să dau neapărat vina pe modestia, adică pe mediocritatea mea... Altminteri aş fi înţeles, până şi cuvintele cele mai absurde, ostile, crude care ar fi reuşit să zdruncine ceva în mine, adevărata înţelegere sau adevărata revoltă. Nu mila, fiindcă mila singură vine şi se duce şi nu e de folos, ci un mod diferit de a concepe lumea, viaţa, de a vedea şi a percepe viaţa în sensurile ei cele mai tainice, şi de a râde de viaţa asta, de a râde în ea cu ea de binele şi de răul ei, aşa cum ştie el să facă fie şi cu atâta cruzime... Poate sunt doar un biet ins mizerabil care-i dă înainte cu micul capital prezumţios al raţiunii şi nu mă bucur nici măcar de elanurile, frumoase ori perfide, ale tinereţii..
Totul s-a petrecut ca în perspectiva unui binoclu inversat, eu în perpetua insonora succesiune de chipuri, racursiuri umbre ţăndări de imagini brusc pierdute şi care numai prin facultăţile misterioase ale visului ar fi putut să-mi aparţină.
Un tunet puternic m-a adus în simţiri. Realitatea abundă. Privesc zidurile galbene ce lasă la vedere pete întinse de ploaie, caldarâmul şi un şir asimetric de acoperişuri sunt străbătute ici, colo de frisoane de argint şerpuitor, băltoace vii de violet.
M-am regăsit în gândurile mele, o reţea pătată ca pelicula unui film vechi, albul şi negrul descojit în filamente, ploi subtile. Şi o dorinţă copleşitoare şi lentă de a fi absorbit în ele, de a rătăci şi eu pe ecranul acela fără nici o înfăţişare a mea autentică.
În văzduhul lichid care se contracta şi se dilata în benzi şi filamente întreţesute în faţa ochilor, prinse să plutească un punct întunecat până ce dobîndi o fizionomie concretă.
Orice forţă malignă mi-a părăsit corpul, dispărând, o pace insipidă mi-a înmuiat muşchii şi gândurile. În scurt timp punctul avea să se lărgească în unduiri feminine.
Cele patru silabe ale cuvântului care m-au facut să mă cufund în gânduri mi s-au rostogolit pe cerul gurii ca o îmbucătură preţioasă, de o mare bogăţie.
Cred că mai am de luptat încă o sută de ani cu chinul ăsta.
Latră un cîine în depărtare dincolo de copaci.
Şi greierul cântă, buruienile şi ciulinii par şi mai uscaţi sub lumina violentă, cerul de un albastru dureros. Albastru ucigaş.



Mai bine-ar fi să nu te mai iubesc
din Crez nimic nu îmi mai amintesc.
Şi-Ave Maria chiar de n-o mai ştiu
cum să-mi mai mântui sufletul pustiu

A fost mai mult decât un vis

Soarele a poposit pe coamele dealurilor, cu lumina îndulcită şi împurpurată de sutele de kilometri de atmosferă pe care îi traversează razele. A fost mai mult decât un vis, de asta sunt sigur, un vis ce o să mă urmărească întreaga viaţă cred. Mi-a pătruns în minte, în decursul acestui indescriptibil şi de neâmpărtăşit contact trăit în vis. Oare ce îmi va rezerva teribilul destin?
Într-o bună zi, soarele îşi va secătui energiile, eliberându-se de sarcina supremă. Atunci, la capătul universului, când timpul însuşi va ajunge să şchioapete, gata de a se opri, visele şi conştiinţele vor trebui să se înfrunte printre cadavrele stelelor. Mă zbat, înotând spre realitate tot aşa cum un scufundător urcă din adâncurile oceanului spre suprafaţă. Înot lăsând în urma mea un vălmăşag de glasuri cunoscute, dar pe care nu le pot identifica. Ele îmi vorbesc încurajator, mă simt sprijinit de mâini prietenoase. Apoi, ca un revărsat de zori, realitatea a revenit. Spiritul îmi este prea copleşit de minunăţiile aşternute înaintea mea ― panorama pădurilor şi a râurilor, cupola de smarald a cerului deschis.
Niciodată, nici chiar în paragina sufletului, omul nu a cunoscut tăcerea absolută. Pe Pământ există permanent murmurul glasurilor, freamătul creaturilor vii, oftatul vântului. Nimic din toate astea nu se aude la marginea universului şi nici nu are să se audă vreodată. Tăcerea absolută poate să coboare cortina peste întreaga Creaţie. Va fi un conflict dureros şi al cărui deznodământ n-are să fie niciodată cunoscut… Iar deasupra, accesibile tuturor, au rămas universurile întrepătrunse ale iubirii şi artei. Întrepătrunse, deoarece iubirea fără artă duce la diminuarea dorinţei, iar arta nu poate fi gustată dacă nu este contemplată cu iubire.
Oamenii au căutat frumuseţea în multe forme ―în şiruri de sunete, în rânduri scrise pe hârtie, în suprafeţe de piatră, în mişcările trupului omenesc, în culori dispuse în spaţiu. Toate acestea continuă să supravieţuiască în univers, iar în decursul epocilor li s-au adăugat altele. Nimeni nu este sigur dacă au fost descoperite toate posibilităţile artei, ori dacă ea are vreun sens în afara minţii omeneşti.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre iubire.
E minunat să priveşti umbrele colorate pe planeta luminii eterne. În acest univers se lasă noaptea. Umbrele se lungesc către un est ce are să cunoască cu totul alţi zori. Dar altundeva, stelele sunt încă tinere şi lumina dimineţii zăboveşte; iar a doua zi, omul urmează să pornească iarăşi pe drumul străbătut cândva...

Absurd

Legăm eternitatea pieritoare a unei picături de apă de jocurile luminii şi încercăm să legăm generalul de particular, dar cine poate să creeze o punte între aceste două lumi? Secretul este de a şti să găsească locul exact unde ele se întâlnesc, în cea mai mare disproporţie a lor.
Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist şi conţinutul pe care încerc să-l dau acestei certitudini nu va fi niciodată umplută. Pentru totdeauna îmi voi fi mie însumi străin.
Dacă nostalgia este semnul umanului, nimeni, poate, n-a dat atâta viaţă şi atâta relief fantomelor regretului.
Toate marile acţiuni şi toate marile filosofii au un început derizoriu. Marile opere se nasc adesea pe neaşteptate, la colţul unei străzi sau la intrarea într un restaurant. Tot astfel şi absurditatea.
Se întâmplă ca decorurile să se prăbuşească. Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, patru ore de muncă, masă, somn şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă în acelaşi ritm — iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul. Dar într-o zi ne pomenim întrebându- ne „pentru ce?" şi totul începe o dată cu această oboseală uimită. „Începe", iată lucrul important. Oboseala se află la capătul faptelor unei vieţi maşinale, dar ea inaugurează în acelaşi timp mişcarea conştiinţei. Ea o trezeşte şi provoacă urmarea. Adică întoarcerea inconştientă în lanţ sau trezirea definitivă. După trezire vine, cu timpul, consecinţa ei: sinuciderea sau vindecarea. În ea însăşi, oboseala are ceva dezgustător. În cazul de faţă însă trebuie să ajung la concluzia că e bine venită. Căci totul începe prin conştiinţă şi nimic nu are valoare decât prin ea. Sunt observaţii care n-au nimic original. Dar ele sunt evidenţe: aceasta e de ajuns pentru un timp, când procedăm la o recunoaştere sumară a originilor absurdului. Simpla „grijă" se află la originea a toate. Tot astfel şi pentru fiecare zi a unei vieţi fără de strălucire: timpul ne poartă cu sine. Dar totdeauna vine o clipă când trebuie să-l purtăm. Trăim din viitor: „mâine", „mai târziu", „când vei avea o situaţie", „o dată cu vârsta, vei înţelege". Admirabile inconsecvenţe, când, de fapt, e vorba de moarte. Vine o zi totuşi când omul constată sau spune că are treizeci de ani. Îşi afirmă astfel tinereţea. Dar, făcând asta, se situează în raport cu timpul. Îşi ia locul în timp. Recunoaşte că se află într-un anume moment al unei curbe pe care mărturiseşte că trebuie s-o străbată. Aparţine timpului şi, după spaima care-l cuprinde, îşi recunoaşte în el duşmanul cel mai înverşunat. Mâine, doresc ziua de mâine, când întreaga mea fiinţă ar fi trebuit s-o refuze. Această revoltă a cărnii e absurdul.

Lumea

Privesc în jurul meu de parcă văd lumea pentru prima oară. Cât de frumoasă mai este lumea, cât de multicoloră este lumea, cât de stranie şi de enigmatică este lumea! Într-însa, aici, se află albastrul, aici se află şi galbenul, aici se află verdele, aici curg cerul şi fluviul, străjuiesc pădurile şi munţii, totul este frumos, totul este enigmatic şi magic, iar în mijlocul acestor lucruri ne aflăm noi cei care ne trezim, cei care ne aflăm pe drumul spre sinea noastră.
Totul este perfect de limpede în învăţătura strămoşilor, totul se justifică, arătându-ne că lumea este un lanţ desăvârşit care nu se rupe niciodată şi nicăieri, un lanţ etern alcătuit din cauze şi efecte. Nicicând nu a fost pătruns acest lucru atât de clar şi niciodată nu a fost prezentat atât de ireproşabil; într-adevăr, inima din pieptul fiecărui om trebuie să bată mai tare în momentul când, parcurgându şi învăţătura, când se trezeşte sentimentul, recunoaştem că lumea este un întreg format din legături logice, fără lacune şi limpede ca un cristal, nedepinzând de hazard, nedepinzând de zei. C-o fi bună sau rea, că viaţa în această lume o fi suferinţă sau bucurie, o putem trece cu vederea, s-ar prea putea ca acest lucru să nu fie esenţial – dar unitatea lumii, interdependenţa a tot ceea ce se întâmplă, cuprinderea a tot ceea ce este mare şi mic într-un acelaşi şuvoi, într-o aceeaşi lege a cauzelor, a devenirii şi morţii, iată lucrul care reiese limpede din ceea ce ne putem aduce aminte. Şi totuşi, această unitate şi interdependenţă logică a tuturor lucrurilor prezintă, o breşă într-un punct anume, iar prin această mică breşă lumea unităţii este invadată de ceva străin, de ceva nou, de ceva ce nu a mai existat înainte, ceva ce nu poate fi nici arătat, nici demonstrat: punctul acesta este învăţătura noastră despre dezlegarea de lume, despre mântuire. Dar prin această mică breşă, prin această ruptură, legea eternă şi unitară a lumii este din nou distrusă şi anulată. Când citesc o scriere, căutând să-i pătrund înţelesul, nu-i dispreţuiesc semnele şi literele, numindu-le amăgire, hazard sau coajă lipsită de orice valoare, ci o citesc, o studiez şi îndrăgesc literă cu literă. Însă eu, cel care voiam să citesc cartea lumii şi cartea propriei mele fiinţe, am dispreţuit, de dragul unui înţeles presupus dinainte, semnele şi literele, numind lumea fenomenelor o amăgire, numindu-mi ochiul şi limba fenomene accidentale şi lipsite de orice valoare. Ei bine nu, toate acestea aparţin acum trecutului, căci, m-am trezit, m-am trezit cu adevărat, născându-mă abia astăzi.
V-ă rog să mă iertaţi că am îndrăznit să dau glas acestui gând.

Dincolo ce o fi ?

``De atâta amar de vreme de când se moare,
viul a căpătat probabil obişnuinţa de a muri;
fără de care nu s-ar explica de ce o
insectă sau o rozătoare
şi chiar omul, ajung, după câteva sclifoseli,
să crape atât de demn.`` Cioran

Îmi plac lucrurile asimetrice – aparenţă care ascunde o ordonare matematică ezoterică,
ecuaţiile unor astfel de lucruri ţinând de o simetrie a esenţelor.
E frumos să îmbini matematica şi poezia.
Ascuns sub coaja lucrurilor, evenimentelor, pândeşte întotdeauna sensul şi
el e poteca pe care călcăm în mlaştină fără ca ochii să o vadă.
Dincolo de aparenţe se află sensul.
Aparenţele pot fi crude, le lăsăm în preajma noastră şi ne devorează.
Sentimentul de milă a dispărut. M-am abandonat pe mine, avorton al timpului, sens uitat.
Sunt condamnat; să simt secundele pierdute una câte una,
cu nepăsare, dintr-odată, adunate toate în durerea anilor.
O să mă bucur plângându-mi bătrâneţea imposibilitatea de a face dragoste,
de a avea o casă şi o grădină...

Blând prunc,
nenăscut,
trezeşte-mă din păcătoasa uitare,
sărută-mi buzele
revarsă în mine durerea,
deşteaptă lumina-ngropată.
Porunceşte-mi şi voi şti iar să zâmbesc.
Joacă-te în părul meu,
fă-mi inima să bată
nesăţioasă secundele,
cu bucurie aşteptând
să te revăd,
iubită copilă a mea,
Moarte.