Absurdul nu înseamnă ambiguitate

Noi, oamenii avem aşa un comportament dihotomic! Am descoperit piramida şi acum o forţăm să ne destăinuiască taina sa.
În răstimpuri, când există dragoste şi compasiune, părem a fi aproape aidoma îngerilor. Dar cel mai adesea, lăcomia şi egoismul ne copleşesc virtuţile şi atunci devenim totuna cu creaturile cele mai primitive, din care am evoluat.
Destinul nostru înseamnă o singurătate cum nu ne-o putem închipui, singurătatea unor zei scrutând infinitul şi negăsind pe nimeni cu care să-şi împartă gândurile.
Este indiscutabil tocmai pentru că este de necrezut. Dar absurdul nu înseamnă ambiguitate. Măria este fecioară, deşi naşte. Cristos reînvie, deşi moare. Dar cine este Prometeu, cel care fură focul sacru? De ce îşi foloseşte libertatea doar pentru a o pierde? Ar fi fost oare mai liber dacă nu o folosea sau nu o pierdea, deşi nici nu a dobândit-o? Poate fi întrecută li¬bertatea de o altă valoare care să nu fie chiar libertatea? Aici, pe pământ, nu putem să iubim decât dacă ne sacrificăm iubirea, dacă pierdem fiinţa iubită ca urmare a ceea ce facem ori a ceea ce omitem?
Dacă viaţa noastră ar depinde de un calcul matematic, ni s-ar părea surprinzător cât de mult durează o simplă adunare atunci când viaţa noastră depinde de rezultatul final.
Oare nu merităm o parcelă de veşnicie şi în trecerea noastră vremelnică pe pământ?

Era luna ei de hârtie

Dacă norocul m-ar părăsi o singură dată, ar trebui să mor...
Sunt stăpânit de urletul cascadei gândurilor şi ecoul suspinelor de parcă aş muri înfăşurat în giulgiuri şi îmbălsămat cu neprihănire.
Când adori pe cineva înseamnă să nu mai faci nimic altceva. Iubirea înseamnă să uiţi de soţi, părinţi, copii, prieteni, duşmani. Iubirea elimină orice fel de calcule, orice preocupări, orice cântărire a lucrurilor pro sau contra. Este ca şi cum trecutul nu ar fi existat încă. Şi totuşi nu vreau să-mi abandonez propriul trecut ca pe un orfan hoinar. Nu mă pot ascunde pentru că intervine Eros ultragiat, Cupidon în flăcări, care îşi depune în auzul, genele, orificiile nazale, urechile, gura, fundul, fundurile, dacă e nevoie, ca şi în ceafa fiinţei iubite seminţele unui zâmbet, unui glas, unei priviri. Ale unei dorinţe. Prinţul întunericului, melancolicul, îmi susură în auz şi îmi spune: „Nimic nu va fi mai trist decât gustul femeilor pe care niciodată nu le vei avea, de teamă de a face ceva interzis, din lipsă de imaginaţie, din incapacitatea de a te transforma”. Pe mine pot să mă rănesc oricât vreau. Nu am, în schimb, dreptul să rănesc pe nimeni altcineva în afară de mine, doar dacă, mai întâi nu îmi înfig, oricum, eu primul pumnalul pe care am încetat să îl mai împart cu altcineva. Şi spun, de la început, că temerile îmi dau târcoale. Încerc să justific sexul prin literatură şi literatura prin sex. Dar eu — iubit sau autor — dispar la sfârşit. Dacă strig,mă dezintegrez. Dacă suspin, mă topesc. Trebuie să fiu conştient de asta înainte de a afirma că, mai presus de orice, viaţa nu este niciodată generoasă de două ori. Iar atunci, când murim, ne dăm seama că am fost morţi tot timpul. Dar oare suferim destul pentru a ajunge în Rai?
Dacă am meditat vreme îndelungată asupra omului, fie obligat de meserie, fie din vocaţie, mi se întâmplă uneori să mă simt cuprins de-o adevărată nostalgie pentru primate. Căci ele, cel puţin, n-au gânduri ascunse. O lună al dracului de plină s-a cocoţat pe boltă fix la ora 21.
Era luna ei de hârtie, aceeaşi care a luminat la fel şi peste mine în timp ce băieţii cu stare braconau din jeep-uri noaptea, trăgând cu puştile până au stins şi luna.

Privită prin incandescenţa unui orgasm pe cale de a se instala, o femeie pare să câştige aureola unui înger...

Este imaginea ei

Eu, care am cunoscut-o pe ea, aş vrea să alerg acum să o îmbrăţişez din nou, să o simt încă o dată şi să o asigur că putea fi iubită, cu pasiune, dar pentru ea însăşi; căci pasiunea după care umblam nu o exclude pe ea... însă ocaziile trec. Părăsim o amantă. Ne întoarcem la o necunoscută. Erotismul reprezentării plastice constă chiar în iluzia persistenţei carnale. Ca mai toate din vremea noastră, erotismul plastic s-a accelerat. Un medalion, un tablou erau menite să înlocuiască, de-a lungul multor secole, absenţa iubitei. Fotografia a accelerat iluzia prezenţei, însă doar imaginea cinematografică ne dă, în acelaşi timp, evocare şi prezenţă instantanee. Aceasta este ea, aşa cum era atunci, dar şi cum este acum, pentru totdeauna...
Este imaginea ei, dar şi vocea ei, mişcarea, frumuseţea şi tinereţea ei nepieritoare. Moartea, marea maşteră a lui Eros, este învinsă şi justificată în acelaşi timp de regăsirea cu iubita care nu mai este alături de noi, rupând marele pact al pasiunii: mereu uniţi, până la moarte, tu şi cu mine, nedespărţiţi...
Singuri la sfârşit, la fel de singuri ca la început, ne amintim de clipele fericite pe care le-am smuls din latenţa misterioasă a lumii, cerem robia fericirii şi ascultăm doar glasul reticenţei tăinuite, palpitul nevăzut care apare la final pentru a anunţa adevărul cel mai de temut, iremediabila săvârşire a timpului pe pământ.
Nu există tristeţe mai mare decât asta: să nu reuşeşti să cunoşti toate fiinţele pe care ai putea să le iubeşti, să mori înainte de a le cunoaşte. Logodnicele mele, sărutate, mângâiate, dorite, doar uneori posedate, aparţin, până la urmă, acestei magme a necunoscutului sau a nerostitului; revin toate în domeniul vast al posibilităţilor mele,a ignoranţei mele.
Dumnezeu este tahigrafia comodă care adună la un loc, dintr-o singură îmbrăţişare, începutul şi sfârşitul. Împăcarea lor reprezintă strădania nesfârşită a rasei. Dacă alegi doar începutul, simţi mai întâi o nostalgie lirică, apoi, curând, totul devine copleşitor.
Când te dedici exclusiv finalităţii, ajungi doar la o altă formă de predestinare sau de chiromanţie. Punctul de plecare şi destinaţia trebuie să fie nedespărţite: amintirea şi dorinţa, pasul vioi prin prezent, viitorul aici şi acum... Cam acolo aş vrea să plasez o femeie statornic atinsă de divinitate, aş vrea să creez pentru ea o lume mitică, verbală, care să fie mai aproape de întrebarea imploratoare ce stă cu mâna întinsă între pământ şi cer: Dacă iubim pe pământ mai putem să ajungem apoi în rai? Nu trăind ca nişte penitenţi, flagelaţi, pustnici sau famelici ai vieţii, ci bucurându-ne de ea din plin, dobândind şi binemeritând roadele sale pământeşti, fără a anula astfel viata veşnică; fără a cere iertare pentru că am iubit nechibzuit, însă atât de bine.
Mă întristează ideea perechilor care se pierd......

Premierul

Agită o foaie, nevăzându-se din fotoliul prea mare pentru un nimeni şi începu să citească şirul de definiţii cu care era cât pe ce să se sufoce bietul pitic: omuleţ mai scurt decât numele-i, embrion, frântură de omuşor, atât de mic încât corpuşoarele ce pătrund pe fereastră odată cu lumina par cu mult mai mari ca el, trup care împreună cu milioane de semeni de-ai lui ar putea să măsoare orele prin gâtul unei clepsidre, alcătuire în care piciorul stă cel mai aproape de cap, bucăţică de carne care începe acolo unde sfârşeşte, linie ce se ghemuieşte într-un punct, împunsătură de ac, supus căruia trebuie să-i vorbeşti cu grijă de teamă ca suflarea să nu-l spulbere, substanţă aşa de mică încât nu poate avea culoare, scânteiuţă de muştar, trupuşor ce n-are nici mai mult nici mai puţin decât a avut vreodată, materie fără formă, formă fără materie, corp fără corp, pură făptură de raţiune, născocire a minţii menit să fie atât de mărunt încât nici o lovitură nu l-ar putea nimeri ca să-l rănească, având putinţă să fugă prin orice crăpăturică şi să se hrănească timp de un an cu un singur grăunte de orz, fiinţă prescurtată atât de tare, că niciodată nu ştii dacă şade, stă culcat sau drept, capabil să se ascundă într-o găoace de melc, sămânţă, grăuncior, sâmbur, punct de la i, individ matematic, nulă aritmetică...

Planeta

Planeta.Un loc al industriei, un loc al tehnologiei, în care oamenii şi-au uitat cu desăvarşire partea spirituală a vieţii. Trăim cu toţii o viaţă obscură fără vreun ţel individual, căci toţi ne irosim vitalitatea lucrând cu daruire in marile fabrici ale corporaţiilor care stapânesc lumea. Resursele sunt împărţite între marile puteri.
Trei pescari cu lotca lor, chiar singura lor avere fiind, sunt nelegitimi pe mare. Şi vietăţile din mare sunt împărţite. Şi aproape că nu se mai găsesc. Stropi de apă reflectă strălucirile clocotitoare de deasupra valurilor, acele vechi bariere a pescarilor, săreau în jur ca râsul unui adolescent încurajat. Până şi natura unelteşte împotriva lor.
Încă din seara de dinainte văzduhul parcă se-mbolnăvise de troahnă, şi parcă ochiul cerului, umflat de lacrimi, nu mai putea suferi acum întinderea aceea vălurită. Penelul naturii prinsese să decoloreze linia orizontului şi schiţa depărtări ale unor ţinuturi nedesluşite.
Vedem o lume pe care ne-o amintim de altundeva, din alt timp, si nu ne vine să credem că aceasta este relitatea. Totul pare o iluzie, parcă e un vis incomplet; pare că se vede o imagine ştearsă a realului, o copie a unei copii. Acum stim că nu asta e viaţa si nu aceasta e realitatea, căci e prea puţin. E doar o părticică dintr-un întreg, pe care nu reuşim să-l vedem, deşi îl căutăm toată viaţa. Imaginea mării mă face să înţeleg cât suntem de mici în această lume, şi simt că trebuie să fie mult mai mult dincolo de aceste aparenţe. Cine s-ar fi gândit că viitorul lumii va arăta astfel? Ne înălţăm unii pe alţii pe culmile bucuriei. Ne sfâşiem unii pe alţii, bucată cu bucată.
Fiecare viaţă are un sens, fiecare viaţă e o căutare, şi totodată un antrenament. Fiecare dintre noi căutăm o nouă limită, o nouă valoare a existenţei, căutăm spiritul lumii, o conştiinţă transcedentală a etenităţii… Creatorul lumii... care a pus în inimile oamenilor Eternitatea fără ca ei să o înţeleagă.
Prezentul e doar o clipă, care am dori să rămână o veşnicie...
O clipă în care v-om simţi ceea ce acum numim paradisul. O clipă în care suntem începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Întreaga viaţă e un vis, şi nu ştii că dormi, decât atunci când te trezeşti...
Şi pe mine m-au lovit clipe sfâşietor de reale, dar bucuria sufletului e mai presus decât durerea cărnii.
O culoare dulce ca mulţumirea inundă sufletul… e libertatea. O naştere a cerului. O ploaie gălăgioasă de lumină ce plescăie cu un sărut umed pe sol.