Un suflet care trebuie salvat

Încep cu o propoziţie relativă la dragoste: „Orice dragoste este în esenţă un fel de răzbunare, bărbatul se răzbună împotriva femeii care l-a captat şi l-a umilit, femeia se răzbună împotriva bărbatului care a înfrânt sfiala şi ezitarea ei şi care a îndrăznit să o convertească, făcând-o din personalitatea ce a fost o simplă membră şi mamă a speciilor". Îmi aduc aminte şi de câteva cuvinte în legătură cu păcatul săvârşit împotriva Duhului Sfânt: Numai cei care cunosc Duhul Sfânt sunt ispitiţi să păcătuiască împotriva lui sau, mai bine zis, au posibilitatea să păcătuiască. Nu s-ar putea să cheltuieşti talentul, înainte de a-l avea. Nu s-ar putea să faci o faptă rea, o faptă prostească sau inutilă, fără să ştii dinainte ce este fapta bună, fapta cumpănită şi vrednică de a fi făcută. Ispita începe o dată cu cunoştinţa şi creşte la pas cu ea. Un bărbat ştie că are un suflet care trebuie salvat şi că sufletul acesta este preţios, dar tocmai din cauza aceasta îşi petrece timpul în aşa fel încât ar fi peste putinţă să nu şi-l piardă. Voi care nu aveţi nici un suflet de salvat, probabil nu veţi reuşi să înţelegeţi despre ce vorbesc eu acum.

Eu pe cine votez ?

Nu este oare prezentul, mai bine de jumătate, pradă unui trecut care se încăpăţânează să supravieţuiască? Şi nu este trecutul, prin regulile, diferenţele şi asemănările lui, cheia indispensabilă pentru orice înţelegere temeinică a timpului prezent ?
Avem pretenţia că istoria ni se poate prezenta ca o explicaţie — una din cele mai convingătoare — şi in acelaşi timp ca o verificare, singura aflată cu adevărat în afara deducţiilor noastre abstracte, a logicei noastre în mod aprioric şi chiar în afara curselor pe care bunul simţ ni le tot întinde. Şi poate că dorinţa de a prezenta o schemă valabilă a istoriei moderne, pornind de la nişte date foarte incomplete şi totuşi prea numeroase ca să se lase cuprinse cu totul, mai reprezintă şi o altă pretenţie ?
Un popor fără memorie istorică este un popor mort. Un popor fosil. Sau cel mult o masă centrifugă, lipsită de centre gravitaţionale, aflată la dispoziţia oricărei forţe şi voinţe a celor ce conduc.
Nu mai ştim unde se termină rolul pe care ni l-am scris noi înşine şi unde începe cel scris de alţii.
Nu mai putem spune cine, de ce şi când a scris scenariul care ne comandă ce să gândim, ce să facem, ce să simţim. Iar de multe ori se întâmplă ca vreun regizor să-şi depăşească simpla condiţie de dispecer abilitat să pună ordine într-un sistem şi începe să se creadă demiurg, să-i socotească pe ceilalţi simpli figuranţi într-o piesă scrisă de el, pentru el, care lor, evident le este străină. În astfel de cazuri, mai devreme sau mai târziu, piesele se transformă în tragedii oribile...
Astfel, fără să-şi dea seama, indivizii se lasă conduşi, manipulaţi. Comoditatea preluării mesajelor audio-vizuale, bannere, afişe etc., a făcut ca indivizii să accepte bucuroşi informaţii prefabricate subtil malefic, aranjate şi decupate, care le captează toată atenţia, transformându-i astfel, din fiinţe care ar trebui să gândească în fiinţe gândite.
Fostul marinar înfierează prejudecaţile trecutului, care mutilează
conceptul de drept istoric. Uite slogan pentru prezidenţiale: ``De ce le e frică nu scapă``. Nu reuşesc să înţeleg cui se adresează. Indivizilor votanţi sau clicii perverse care-şi conduc propriile afaceri şi nu o ţară? Politica şi morala nu au nimic comun. Nevoia pâinii zilnice îi dresează gradat pe oameni şi îi va transforma în servitori umili. Acceptând să fim minţiţi, suntem simple unelte care doar ne imaginăm că ştim ceva.
Libertatea este o idee himerică.

Cauză şi efect

Ştiut e că fiecare efect îşi are cauza sa. Este un adevăr universal, şi totuşi nu se pot evita unele erori de judecată, sau de simpla identificare, fiindcă se întâmplă să considerăm că acest efect provine din acea cauză, când de fapt cauza a fost alta, foarte departe de posibilitatea de înţelegere pe care o avem şi de ştiinţa pe care credeam că o deţinem. Nu aţi înţeles nimic până aici, aşa-i ? Iote colea cum văd eu:
În aceste timpuri nu lipsesc persoanele care ar jura că ele sunt motivul şi motivele, atât pentru că au lătrat câinii cât şi pentru orice se întâmplă, doar pentru că s-au lovit de o uşă, sau şi-au tăiat o unghie, sau au smuls un fruct, sau au dat la o parte perdeaua, sau au aprins o ţigară, sau au visat cine stie ce tragedie,sau au murit, sau, nu chiar aceleaşi, s-au născut, aceste ipoteze, de moarte şi de naştere, ar fi cele mai greu de admis, ţinând seama de faptul că noi ar trebui să le propunem, căci cel care se naşte nu iese vorbind dinlăuntrul mamei, iar cel care moare nu vorbeşte după ce a intrat în pământ. Şi nici nu ajută la nimic dacă adăugăm că oricărui om i-ar prisosi motivele pentru a se considera cauza tuturor efectelor, cele despre care am vorbit cât şi cele care alcătuiesc rolul nostru exclusiv în funcţionarea lumii, ceea ce eu aş dori tare mult să aflu este cum va fi lumea când nu vor mai fi oamenii şi efectele pe care numai ei le provoacă. Mai bine să nici nu te gândeşti la o asemenea vastitate, că te cuprinde ameţeala. Eii, ar fi de ajuns să supravieţuiască niscaiva animale mici, insecte, şi vor fi alte lumi, cea a furnicii,(bine organizată) cea a greierului, (unde lenea este sacră) nu vor trage perdele, nu se vor privi în oglindă, şi ce dacă, la urma urmelor singurul mare adevăr e că lumea nu poate fi moartă.