Ale cui vise le visez eu?

Mi-ar plăcea să ştiu ale cui vise le visez eu, acum? Pe ale mele sau pe ale celor din care sunt alcătuit? Moartea şi lumina se află pretutindeni, întotdeauna, şi ele încep, sfârşesc, se luptă, asistă în şi la visul fără nume, care este lumea, arzând cuvinte în numele iluziei, poate pentru a crea ceva frumos. Mă nasc într-o floare.
Încet, floarea sa deschis înăuntrul ei, o floare cu petale delicate, parfumate, binecuvântate, ca un trandafir perfect! Simţi mugurele îmbobocind, deschizându-se, transformându-se într-o floare perfectă. Şi, chiar când ai ieşit din floare şi te simţi cu adevărat mândru de tine, priveşti la lumea aceea nouă, mare, care te înconjoară la nesfârşit. Şi, poate, observi că şi ea are petale în jurul orizontului. Şi pe fiecare petală stă unul din cei din care sunt alcătuit.
Petala ce-mi aparţine s-a desprins. Un vânt diabolic mă împinge spre răsărit.

Universul cunoscut

În universul cunoscut, realitatea banală începe să se destrame pe nesimţite şi să cedeze unor presiuni ascunse, care o împing spre miraculos, dar fără să o arunce brusc în el, ci menţinând-o într-un fel de interstiţiu, tensionat şi descumpănitor teritoriu în care realul şi fantasticul se suprapun fără a se integra. Încerc să-nţeleg structura sufletului lumii.
Cu ochi de tinichea oxidată privesc covorul de piatră din jurul fântânii, cumpăna cu voce de cucuvea, îţi deschid larg pupilele în timp ce vântul fură noaptea de sub podurile feroviare şi trenul trece ca o mireasă încercând să evadeze din albia întunecată a traverselor alungându-se între culoarea verde a arborilor şi toamna lichidă a norilor îndepărtaţi. Cât despre copac, el înfloreşte şi dă rod în fiecare an, numai că merele lui putrezesc în mare. Se-aşteaptă o pauză schimbul inerent de replici peste care privirile, gesturile nedesluşite tocmai când aştepţi răspunsul, o foşgăială de lucruri altfel inerte, îţi invadează memoria încerci silabisirea lor mai mult din politeţe ori pentru a-ţi ascunde acel tremur al mâinilor de parcă rostirea n-ar fi la fel de vulnerabilă şi-atunci zăreşti zâmbetul cu care de după colţ te pândeşte copilăria. Restul nu e tacere. E cântec sau geamăt.

Eros - Chris Spheeris
Vezi mai multe video din Muzica

Jack..... şi-atât

Pe ţărm un cer de gânduri rămân fără răspuns.
Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schiţat?

Mă fascinează pururi un chip frumos de fată
Şi mâna-mi are veşnic magnet pentru pahar.
Căci orice-atom din mine se bucură de-un har,
Oricărei părţi din mine o bucurie-i dată.

Din cripta mea arome de Jack au să emane,
Încât cei ce vor trece pleca-vor îmbătaţi.
Şi-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Că-ndrăgostiţii sta-vor în loc transfiguraţi.

Bea Jack, căci el dă minţii supremă strălucire,
Credinţelor lumină şi inimii uimire.
De-ar fi băut şi dracul un strop, s-ar fi-nchinat
Cu o mie de mătănii la tot bărbatul beat.

Pe cei ce beau se spune că Ceru-o să-i condamne.
Cât adevăr e-n asta, eu n-aş putea să ştiu.
Dar dacă băutorii şi-ndrăgostiţii, Doamne,
Vor merge-n iad, desigur că raiul e pustiu.

Viaţă fără plăceri ca s-o putem suporta

În aceste înserări de toamnă, când noaptea roade din zi ca un cancer, când prin geam nu se deschide decât perspectiva indefinitului pe un cer monoton şi apăsător, când singurătatea devine atât de teribilă, încât te împietreşte într-un extaz paradoxal şi fără revelaţii, iar sentimentele nu tind nici spre viaţă şi nici spre moarte, rămânând aţintite înspre monotonia şi indefinitul cerului, în astfel de înserări se realizează condiţia obiectivă a groaznicei senzaţii de vid interior.
N-am reuşit niciodată să descriu în cuvinte senzaţii pure fără să se piardă din esenţa lor, dar cert este că simt inutilitatea oricărui efort şi parcă timpul nu mai are nici o valoare pentru mine în acest cadru al unei naturi pe deplin moarte.
Niciodata să nu credem că începem sau sfârşim ceva, viaţa noastră să fie ca o beţie de fiecare clipă, în care fiind total prezenţi să nu avem ce uita şi să nu avem ce dori. Traieşte, ca şi cum înainte de tine n-ar fi fost nimic şi ca şi cum nimic nu ţi-ar urma. Scârbă să-ţi fie de a fi verigă într-un lanţ, a desăvarşi sau a strica o moştenire. Nu există nici înaintaşi şi nici urmaşi ai gândurilor absolute... doar noi murim sub ele! Încă o noapte s-a scurs în eternitate. Dar ce valoare au gândurile mele în raport cu eternitatea?
Viaţă fără plăceri ca s-o putem suporta.
Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile incertitudinii crescute până în adâncurile mele cele mai insondabile?
Închipuirea mea rătăceşte în neştire prin cele mai stranii locuri, arătându-mi fie un colţ de stâncă sau un cal slăbănog opintindu-se din răsputeri să tragă o căruţă înţelenită în glod, sau alte locuri la fel de absurde, fără nici o legătură cu clipa actuală.
Uimitor ce sentiment de putere îţi dă această realitate.