luni, 22 martie 2010
Alifantis Nichita Stănescu Ploaie în luna lui Marte
Ploaie în luna lui Marte
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
joi, 11 martie 2010
Undeva în mine un diavol nu poate muri
Materia şi energia se sfârşesc, iar o dată cu ele spaţiul şi timpul. Stelele mor. Noi murim. De ce şi pentru cine doar Cerescul Meşter ştie.
Fiecare fiinţă emană mici particule impalpabile, invizibile, pe care ştiinţa nu le-a studiat încă, dar despre care se spune că îndeamnă la păcat, la eros,la moarte sau nebunie.
Ce e tulbure în viaţă nu poate fi exprimat decât în blestem sau poezie. Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viaţă. Întreaga morală n-ar vrea să facă din această viaţă decât o sumă de ocazii pierdute. Timpul cere altă sevă, venele alt murmur, carnea alte înşelăciuni total nefolositoare; trandafiri la îndemâna fiecăruia, şi pe care nimfele …într-o lume directă sau a cugetului, n-ar îndrăzni să-i culeagă…
Şi constaţi că ajungând în paradis, te întrebi de ce ai mâncat vitamine şi cereale atâta timp, când puteai renunţa mult mai devreme la viaţa sănătoasă.
Undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu până nu gust oţetul sângelui, în tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung pe care-l urmez în înălţări subite, smuls din aşternutul inimii. Ceea ce trăim este scris în negru pe tablele ursitoarei.
Dacă minţile tuturor corpurilor s-ar contopi liber între ele am reuşi să semănăm flori la marginea deşerturilor, sau am trage cerul în străfundul iadului.
Fiecare fiinţă emană mici particule impalpabile, invizibile, pe care ştiinţa nu le-a studiat încă, dar despre care se spune că îndeamnă la păcat, la eros,la moarte sau nebunie.
Ce e tulbure în viaţă nu poate fi exprimat decât în blestem sau poezie. Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viaţă. Întreaga morală n-ar vrea să facă din această viaţă decât o sumă de ocazii pierdute. Timpul cere altă sevă, venele alt murmur, carnea alte înşelăciuni total nefolositoare; trandafiri la îndemâna fiecăruia, şi pe care nimfele …într-o lume directă sau a cugetului, n-ar îndrăzni să-i culeagă…
Şi constaţi că ajungând în paradis, te întrebi de ce ai mâncat vitamine şi cereale atâta timp, când puteai renunţa mult mai devreme la viaţa sănătoasă.
Undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu până nu gust oţetul sângelui, în tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung pe care-l urmez în înălţări subite, smuls din aşternutul inimii. Ceea ce trăim este scris în negru pe tablele ursitoarei.
Dacă minţile tuturor corpurilor s-ar contopi liber între ele am reuşi să semănăm flori la marginea deşerturilor, sau am trage cerul în străfundul iadului.
joi, 4 martie 2010
Hazard carbonic
Să numărăm din doi în doi, secunde ce-au să piară,
Se sfâşie în noapte o moarte disperată.
Mă tem de viitorul misterios de ceară,
Mă fascinează pururi un chip frumos de fată.
Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schiţat?
Că mâna-mi are veşnic magnet pentru pahar.
Căci orice-atom din mine se bucură de-un har,
Oricărei părţi din mine o bucurie-i dată.
Pe păcătoşi se spune că Ceru-o să-i condamne.
Cât adevăr e-n asta, eu n-aş putea să ştiu.
Dar dacă păcătoşii şi-ndrăgostiţii, Doamne,
Vor merge-n iad, desigur că raiul e pustiu.
Şi chiar când te gândeşti la o-ntreagă vastitate,
Rămâi băiete singur chiar până la păcat.
Şi fă în aşa fel şi du-ţi eul în spate,
Am jefuit realul şi-acum sunt blestemat.
Deodată universul ar vrea să se-nvăpaie,
Pe ţărm un cer de gânduri rămân fără răspuns.
Nu e tacere restul e doar un foc de paie,
Mi-am cheltuit din suflet şi-acum chiar ma ajuns.
Materia să doarmă ar vrea,doar să-i dau pace,
Din naştere pluteşte doar râvnă şi amar.
Iar în albastrul lumii s-arunci cu mii de ace,
Ce-ntrupă adevăruri hazard carbonic chiar.
Se sfâşie în noapte o moarte disperată.
Mă tem de viitorul misterios de ceară,
Mă fascinează pururi un chip frumos de fată.
Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schiţat?
Că mâna-mi are veşnic magnet pentru pahar.
Căci orice-atom din mine se bucură de-un har,
Oricărei părţi din mine o bucurie-i dată.
Pe păcătoşi se spune că Ceru-o să-i condamne.
Cât adevăr e-n asta, eu n-aş putea să ştiu.
Dar dacă păcătoşii şi-ndrăgostiţii, Doamne,
Vor merge-n iad, desigur că raiul e pustiu.
Şi chiar când te gândeşti la o-ntreagă vastitate,
Rămâi băiete singur chiar până la păcat.
Şi fă în aşa fel şi du-ţi eul în spate,
Am jefuit realul şi-acum sunt blestemat.
Deodată universul ar vrea să se-nvăpaie,
Pe ţărm un cer de gânduri rămân fără răspuns.
Nu e tacere restul e doar un foc de paie,
Mi-am cheltuit din suflet şi-acum chiar ma ajuns.
Materia să doarmă ar vrea,doar să-i dau pace,
Din naştere pluteşte doar râvnă şi amar.
Iar în albastrul lumii s-arunci cu mii de ace,
Ce-ntrupă adevăruri hazard carbonic chiar.
marți, 2 martie 2010
miercuri, 13 ianuarie 2010
Un alt mod de a privi lucrurile
SCUFIŢA ROŞIE
“Scufita Rosie” este basmul maturizării sexuale şi a trecerii din etapa pubertăţii şi stadiul de fetiţă în faza iniţierii sexuale şi stadiul de femeie, integrarea feminităţii şi a principiului creşterii.
Basmul începe printr-o incursiune în starea curentă a Scufiţei Roşii, aşa aflăm ca “Era odată o fetiţă fermecătoare pe care oricine, de cum o vedea, o indrăgea.” Astfel, Scufiţa Roşie îşi proiectează feminitatea in exterior, dar nu ştim încă în ce relaţii se afla cu eu-l ei, aspect care pe parcurs se va clarifica.
Relaţia cu mama este una conflictuală, chiar dacă din basm nu reiese evident. Pentru că mama, dupa ce i-a pus pe cap fetiţei o scufiţă roşie îi atribuie o sarcină extrem de periculoasă, care impinge trecerea ei din stadiul de fetiţă in cel de femeie. In mod simbolic Scufiţa Roşie duce nişte “bunătăţi” in “coşuleţ”, evident un simbol pentru organele genitale feminine (plăcinţele), respectiv virginitatea prin vinul care este simbolul sângelui sacrificat la deflorare (în alte basme întâlnim cutia cu bijuterii, sau lada cu comori) şi se aventurează prin “pădurea” în care mişună “lupi”.
Imaginea mamei este logosul prescriptiv, raţional: “Trebuie să porneşti până nu se face prea cald, copila mea, iar când vei ajunge în pădure, vezi să urmezi calea ştiută, să nu te abaţi din drum şi să fii atentă să nu spargi sticla, căci altfel nu-i vei mai putea duce nimic bunicuţei”. Imaginea bunicii este criteriul de referinţă extern, capătul drumului, simbol al liniştii şi calmului interior.
Totuşi apare un prim conflict între logos ( mama) şi erosul nediferenţiat al fetei: deşi Scufiţa Roşie se aventurează într-o lume periculoasă şi trebuie să ţină un drum drept pentru a fi în siguranţă (deci scopul este protejarea ei), tocmai scufiţa roşie pe care o poartă pe cap este accesoriul care o pune cel mai mult în pericol (scufiţa pe care a primit-o cadou de la mama) deoarece atrage atenţia asupra ei. Astfel, asistăm la un logos amestecat cu frânturi de eros, pentru că modul de împlinire a scopului presupune întrinsec din start tocmai sabotarea scopului declarat şi înfăptuirea scopului mai adânc: Imaginea mamei din mintea fetiţei o împinge la maturizare, la relaţionarea cu sexul opus (lupul), o aruncă în universul tenebros al pădurii (simbol al fricii, nesiguranţei, necunoaşterii, dar şi context ideal pentru mutaţii semnificative).
După cum ne aşteptam, “cum ajunse în pădure, Scufiţei Roşii îi aparu în faţă lupul”, lucru de altfel pe care îl puteam intui încă inainte să fie precizat acest lucru (la ce te poţi aştepta atunci când într-o pădure plină de lupi mergi într-o fustiţă scurtă şi cu o scufiţă roşie pe cap, ambele nefăcând altceva decât să atragă atenţia. Numai că “Scufiţa Roşie nu ştia însă ce animal ticălos e el şi nu se temu.” Observăm ce animus dezvoltat are fetiţa, o resursă nepreţuită pentru ea şi devenirea ei. Totuşi feminitatea nu este constientizată şi acceptată ca atare, mai degraba ignorată. Astfel că Scufiţa Roşie răspunde ca un adult la întrebarile lupului, oferă informaţii, făra a-şi utiliza capacitatea feminină premonitorie de a intui un posibil scenariu in derulare.
Observăm o ruptură mare între planul mental al fetiţei şi cel al lupului, ale cărui intenţii sunt explicit menţionate in dialogul său interior: “Fragedă, copila asta, bună bucaţică va fi dupa ce-oi mânca-o pe bunică-sa.” Bunica nu este o entitate în sine, ci chiar animus-ul, partea raţională, sfătoasă, care o dată ce va fi “mâncată”, suprimată, lupul – alias bărbatul care intenţionează să o smulgă pe fetiţa din copilăria ei şi din universul ignoranţei pentru a o arunca în lumea versatilităţii, a acceptării, integrării şi cultivării feminităţii.
În cazul lupului se poate constata un echilibru foarte bun între logos şi eros, se caută împlinirea erosului utilizând instrumente raţionale, specifice logosului. Lupul este prototipul seducătorului experimentat, metodic, care îşi abordează prada într-un mod gradat şi bine-gândit. El îi arată Scufiţei Roşii cât de frumoase sunt florile, pentru a o ispiti să nu mai asculte vocea mamei care o sfătuia să nu se abată de la drum, vocea raţională a animusului, ci în schimb să urmeze o cale hedonistă, să se ghideze după principiul plăcerii. Acesta este punctul în care fetiţei i se revelează existenţa plăcerilor care o determină să se afunde şi mai mult, ca într-un final să se rătăceasca în “pădure”. Observăm acurateţea predicţiilor lupului în planificarea acţiunilor seductive.
Urmează episodul violent al devorării bunicii de către lup. Astfel el ajunge să suprime, dar în acelaşi timp să-şi conţină vocea raţiunii, să-şi împlinească foamea.
Dupa îndelungi rătăciri prin pădure, Scufiţa Roşie ajunge într-un final la scopul declarat al calătoriei sale, casa bunicii. Asistăm la deghizarea lupului seducător în bunică, laolaltă cu grotescul cauzat de incompatibilitatea conţinuturilor celor două entităti (lupul nu reuşeste să asceadă în mod veridic la imaginea bunicii, deşi îşi doreşte acest lucru). Aici începe un joc de explorare, pe care îl putem asimila căutarii şi descoperirii celuilalt sex, precum şi curiozităţii care însoţeşte acest demers, concretizată în întrebările Scufiţei Roşii “dar ce… mari ai”. Este de remarcat faptul că actul în sine nu se consumă la fel de brutal ca în cazul bunicii, ci are o latura ludica foarte dezvoltată. Lupul, apăsat de complexul incompatibilităţii dintre imaginea dorită şi ceea obţinută în deghizarea lui, conştient de faptul că lumea Scufiţei Roşii îi este inaccesibilă, dar o cauta ca pe un drog, intră în jocul întrebarilor şi răspunsurilor până când este demascat complet, moment crucial în care nu poate accepta realitatea şi cedează pulsiunilor erosului, înghiţind-o pe fetiţă. Aici putem spune că s-a realizat trecererea pentru Scufiţa Roşie, momentul maturizării propriu-zise fiind cel al salvării victimelor de către vânător.
Vânătorul este un alt simbol al logusului, este figura paternă protectoare, care de asemenea reprezintă soluţia la impas. Ca şi actul asimilării (integrării), actul separării este de asemenea de o violenţă uriaşă, astfel că lupului i se taie burta, de unde ies bunica si Scufiţa Roşie, adică fetiţa şi animusul ei. Conştientizarea şi maturizarea propriu-zise sunt marcate de remarca “Vai, ce groaznic, ce întuneric era în burta lupului!”.
Iniţierea este completă, personajul feminin este îmbogăţit de această experienţă, care a avut şi o puternică latură traumatizantă, dar ea a reuşit astfel sa-şi integreze erosul cu logosul, sa-şi unească latura impulsivă cu latura raţională practic într-un proces de devenire.
“Scufita Rosie” este basmul maturizării sexuale şi a trecerii din etapa pubertăţii şi stadiul de fetiţă în faza iniţierii sexuale şi stadiul de femeie, integrarea feminităţii şi a principiului creşterii.
Basmul începe printr-o incursiune în starea curentă a Scufiţei Roşii, aşa aflăm ca “Era odată o fetiţă fermecătoare pe care oricine, de cum o vedea, o indrăgea.” Astfel, Scufiţa Roşie îşi proiectează feminitatea in exterior, dar nu ştim încă în ce relaţii se afla cu eu-l ei, aspect care pe parcurs se va clarifica.
Relaţia cu mama este una conflictuală, chiar dacă din basm nu reiese evident. Pentru că mama, dupa ce i-a pus pe cap fetiţei o scufiţă roşie îi atribuie o sarcină extrem de periculoasă, care impinge trecerea ei din stadiul de fetiţă in cel de femeie. In mod simbolic Scufiţa Roşie duce nişte “bunătăţi” in “coşuleţ”, evident un simbol pentru organele genitale feminine (plăcinţele), respectiv virginitatea prin vinul care este simbolul sângelui sacrificat la deflorare (în alte basme întâlnim cutia cu bijuterii, sau lada cu comori) şi se aventurează prin “pădurea” în care mişună “lupi”.
Imaginea mamei este logosul prescriptiv, raţional: “Trebuie să porneşti până nu se face prea cald, copila mea, iar când vei ajunge în pădure, vezi să urmezi calea ştiută, să nu te abaţi din drum şi să fii atentă să nu spargi sticla, căci altfel nu-i vei mai putea duce nimic bunicuţei”. Imaginea bunicii este criteriul de referinţă extern, capătul drumului, simbol al liniştii şi calmului interior.
Totuşi apare un prim conflict între logos ( mama) şi erosul nediferenţiat al fetei: deşi Scufiţa Roşie se aventurează într-o lume periculoasă şi trebuie să ţină un drum drept pentru a fi în siguranţă (deci scopul este protejarea ei), tocmai scufiţa roşie pe care o poartă pe cap este accesoriul care o pune cel mai mult în pericol (scufiţa pe care a primit-o cadou de la mama) deoarece atrage atenţia asupra ei. Astfel, asistăm la un logos amestecat cu frânturi de eros, pentru că modul de împlinire a scopului presupune întrinsec din start tocmai sabotarea scopului declarat şi înfăptuirea scopului mai adânc: Imaginea mamei din mintea fetiţei o împinge la maturizare, la relaţionarea cu sexul opus (lupul), o aruncă în universul tenebros al pădurii (simbol al fricii, nesiguranţei, necunoaşterii, dar şi context ideal pentru mutaţii semnificative).
După cum ne aşteptam, “cum ajunse în pădure, Scufiţei Roşii îi aparu în faţă lupul”, lucru de altfel pe care îl puteam intui încă inainte să fie precizat acest lucru (la ce te poţi aştepta atunci când într-o pădure plină de lupi mergi într-o fustiţă scurtă şi cu o scufiţă roşie pe cap, ambele nefăcând altceva decât să atragă atenţia. Numai că “Scufiţa Roşie nu ştia însă ce animal ticălos e el şi nu se temu.” Observăm ce animus dezvoltat are fetiţa, o resursă nepreţuită pentru ea şi devenirea ei. Totuşi feminitatea nu este constientizată şi acceptată ca atare, mai degraba ignorată. Astfel că Scufiţa Roşie răspunde ca un adult la întrebarile lupului, oferă informaţii, făra a-şi utiliza capacitatea feminină premonitorie de a intui un posibil scenariu in derulare.
Observăm o ruptură mare între planul mental al fetiţei şi cel al lupului, ale cărui intenţii sunt explicit menţionate in dialogul său interior: “Fragedă, copila asta, bună bucaţică va fi dupa ce-oi mânca-o pe bunică-sa.” Bunica nu este o entitate în sine, ci chiar animus-ul, partea raţională, sfătoasă, care o dată ce va fi “mâncată”, suprimată, lupul – alias bărbatul care intenţionează să o smulgă pe fetiţa din copilăria ei şi din universul ignoranţei pentru a o arunca în lumea versatilităţii, a acceptării, integrării şi cultivării feminităţii.
În cazul lupului se poate constata un echilibru foarte bun între logos şi eros, se caută împlinirea erosului utilizând instrumente raţionale, specifice logosului. Lupul este prototipul seducătorului experimentat, metodic, care îşi abordează prada într-un mod gradat şi bine-gândit. El îi arată Scufiţei Roşii cât de frumoase sunt florile, pentru a o ispiti să nu mai asculte vocea mamei care o sfătuia să nu se abată de la drum, vocea raţională a animusului, ci în schimb să urmeze o cale hedonistă, să se ghideze după principiul plăcerii. Acesta este punctul în care fetiţei i se revelează existenţa plăcerilor care o determină să se afunde şi mai mult, ca într-un final să se rătăceasca în “pădure”. Observăm acurateţea predicţiilor lupului în planificarea acţiunilor seductive.
Urmează episodul violent al devorării bunicii de către lup. Astfel el ajunge să suprime, dar în acelaşi timp să-şi conţină vocea raţiunii, să-şi împlinească foamea.
Dupa îndelungi rătăciri prin pădure, Scufiţa Roşie ajunge într-un final la scopul declarat al calătoriei sale, casa bunicii. Asistăm la deghizarea lupului seducător în bunică, laolaltă cu grotescul cauzat de incompatibilitatea conţinuturilor celor două entităti (lupul nu reuşeste să asceadă în mod veridic la imaginea bunicii, deşi îşi doreşte acest lucru). Aici începe un joc de explorare, pe care îl putem asimila căutarii şi descoperirii celuilalt sex, precum şi curiozităţii care însoţeşte acest demers, concretizată în întrebările Scufiţei Roşii “dar ce… mari ai”. Este de remarcat faptul că actul în sine nu se consumă la fel de brutal ca în cazul bunicii, ci are o latura ludica foarte dezvoltată. Lupul, apăsat de complexul incompatibilităţii dintre imaginea dorită şi ceea obţinută în deghizarea lui, conştient de faptul că lumea Scufiţei Roşii îi este inaccesibilă, dar o cauta ca pe un drog, intră în jocul întrebarilor şi răspunsurilor până când este demascat complet, moment crucial în care nu poate accepta realitatea şi cedează pulsiunilor erosului, înghiţind-o pe fetiţă. Aici putem spune că s-a realizat trecererea pentru Scufiţa Roşie, momentul maturizării propriu-zise fiind cel al salvării victimelor de către vânător.
Vânătorul este un alt simbol al logusului, este figura paternă protectoare, care de asemenea reprezintă soluţia la impas. Ca şi actul asimilării (integrării), actul separării este de asemenea de o violenţă uriaşă, astfel că lupului i se taie burta, de unde ies bunica si Scufiţa Roşie, adică fetiţa şi animusul ei. Conştientizarea şi maturizarea propriu-zise sunt marcate de remarca “Vai, ce groaznic, ce întuneric era în burta lupului!”.
Iniţierea este completă, personajul feminin este îmbogăţit de această experienţă, care a avut şi o puternică latură traumatizantă, dar ea a reuşit astfel sa-şi integreze erosul cu logosul, sa-şi unească latura impulsivă cu latura raţională practic într-un proces de devenire.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)