Message in a bottle...

luni, 22 martie 2010

Alifantis Nichita Stănescu Ploaie în luna lui Marte





 
Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.



joi, 11 martie 2010

Undeva în mine un diavol nu poate muri

Materia şi energia se sfârşesc, iar o dată cu ele spaţiul şi timpul. Stelele mor. Noi murim. De ce şi pentru cine doar Cerescul Meşter ştie.
Fiecare fiinţă emană mici particule impalpabile, invizibile, pe care ştiinţa nu le-a studiat încă, dar despre care se spune că îndeamnă la păcat, la eros,la moarte sau nebunie.
Ce e tulbure în viaţă nu poate fi exprimat decât în blestem sau poezie. Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viaţă. Întreaga morală n-ar vrea să facă din această viaţă decât o sumă de ocazii pierdute. Timpul cere altă sevă, venele alt murmur, carnea alte înşelăciuni total nefolositoare; trandafiri la îndemâna fiecăruia, şi pe care nimfele …într-o lume directă sau a cugetului, n-ar îndrăzni să-i culeagă…
Şi constaţi că ajungând în paradis, te întrebi de ce ai mâncat vitamine şi cereale atâta timp, când puteai renunţa mult mai devreme la viaţa sănătoasă.
Undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu până nu gust oţetul sângelui, în tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung pe care-l urmez în înălţări subite, smuls din aşternutul inimii. Ceea ce trăim este scris în negru pe tablele ursitoarei.
Dacă minţile tuturor corpurilor s-ar contopi liber între ele am reuşi să semănăm flori la marginea deşerturilor, sau am trage cerul în străfundul iadului.

joi, 4 martie 2010

Hazard carbonic

Să numărăm din doi în doi, secunde ce-au să piară,
Se sfâşie în noapte o moarte disperată.
Mă tem de viitorul misterios de ceară,
Mă fascinează pururi un chip frumos de fată.

Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schiţat?
Că mâna-mi are veşnic magnet pentru pahar.
Căci orice-atom din mine se bucură de-un har,
Oricărei părţi din mine o bucurie-i dată.

Pe păcătoşi se spune că Ceru-o să-i condamne.
Cât adevăr e-n asta, eu n-aş putea să ştiu.
Dar dacă păcătoşii şi-ndrăgostiţii, Doamne,
Vor merge-n iad, desigur că raiul e pustiu.

Şi chiar când te gândeşti la o-ntreagă vastitate,
Rămâi băiete singur chiar până la păcat.
Şi fă în aşa fel şi du-ţi eul în spate,
Am jefuit realul şi-acum sunt blestemat.

Deodată universul ar vrea să se-nvăpaie,
Pe ţărm un cer de gânduri rămân fără răspuns.
Nu e tacere restul e doar un foc de paie,
Mi-am cheltuit din suflet şi-acum chiar ma ajuns.

Materia să doarmă ar vrea,doar să-i dau pace,
Din naştere pluteşte doar râvnă şi amar.
Iar în albastrul lumii s-arunci cu mii de ace,
Ce-ntrupă adevăruri hazard carbonic chiar.