Un suflet care trebuie salvat

Încep cu o propoziţie relativă la dragoste: „Orice dragoste este în esenţă un fel de răzbunare, bărbatul se răzbună împotriva femeii care l-a captat şi l-a umilit, femeia se răzbună împotriva bărbatului care a înfrânt sfiala şi ezitarea ei şi care a îndrăznit să o convertească, făcând-o din personalitatea ce a fost o simplă membră şi mamă a speciilor". Îmi aduc aminte şi de câteva cuvinte în legătură cu păcatul săvârşit împotriva Duhului Sfânt: Numai cei care cunosc Duhul Sfânt sunt ispitiţi să păcătuiască împotriva lui sau, mai bine zis, au posibilitatea să păcătuiască. Nu s-ar putea să cheltuieşti talentul, înainte de a-l avea. Nu s-ar putea să faci o faptă rea, o faptă prostească sau inutilă, fără să ştii dinainte ce este fapta bună, fapta cumpănită şi vrednică de a fi făcută. Ispita începe o dată cu cunoştinţa şi creşte la pas cu ea. Un bărbat ştie că are un suflet care trebuie salvat şi că sufletul acesta este preţios, dar tocmai din cauza aceasta îşi petrece timpul în aşa fel încât ar fi peste putinţă să nu şi-l piardă. Voi care nu aveţi nici un suflet de salvat, probabil nu veţi reuşi să înţelegeţi despre ce vorbesc eu acum.

Eu pe cine votez ?

Nu este oare prezentul, mai bine de jumătate, pradă unui trecut care se încăpăţânează să supravieţuiască? Şi nu este trecutul, prin regulile, diferenţele şi asemănările lui, cheia indispensabilă pentru orice înţelegere temeinică a timpului prezent ?
Avem pretenţia că istoria ni se poate prezenta ca o explicaţie — una din cele mai convingătoare — şi in acelaşi timp ca o verificare, singura aflată cu adevărat în afara deducţiilor noastre abstracte, a logicei noastre în mod aprioric şi chiar în afara curselor pe care bunul simţ ni le tot întinde. Şi poate că dorinţa de a prezenta o schemă valabilă a istoriei moderne, pornind de la nişte date foarte incomplete şi totuşi prea numeroase ca să se lase cuprinse cu totul, mai reprezintă şi o altă pretenţie ?
Un popor fără memorie istorică este un popor mort. Un popor fosil. Sau cel mult o masă centrifugă, lipsită de centre gravitaţionale, aflată la dispoziţia oricărei forţe şi voinţe a celor ce conduc.
Nu mai ştim unde se termină rolul pe care ni l-am scris noi înşine şi unde începe cel scris de alţii.
Nu mai putem spune cine, de ce şi când a scris scenariul care ne comandă ce să gândim, ce să facem, ce să simţim. Iar de multe ori se întâmplă ca vreun regizor să-şi depăşească simpla condiţie de dispecer abilitat să pună ordine într-un sistem şi începe să se creadă demiurg, să-i socotească pe ceilalţi simpli figuranţi într-o piesă scrisă de el, pentru el, care lor, evident le este străină. În astfel de cazuri, mai devreme sau mai târziu, piesele se transformă în tragedii oribile...
Astfel, fără să-şi dea seama, indivizii se lasă conduşi, manipulaţi. Comoditatea preluării mesajelor audio-vizuale, bannere, afişe etc., a făcut ca indivizii să accepte bucuroşi informaţii prefabricate subtil malefic, aranjate şi decupate, care le captează toată atenţia, transformându-i astfel, din fiinţe care ar trebui să gândească în fiinţe gândite.
Fostul marinar înfierează prejudecaţile trecutului, care mutilează
conceptul de drept istoric. Uite slogan pentru prezidenţiale: ``De ce le e frică nu scapă``. Nu reuşesc să înţeleg cui se adresează. Indivizilor votanţi sau clicii perverse care-şi conduc propriile afaceri şi nu o ţară? Politica şi morala nu au nimic comun. Nevoia pâinii zilnice îi dresează gradat pe oameni şi îi va transforma în servitori umili. Acceptând să fim minţiţi, suntem simple unelte care doar ne imaginăm că ştim ceva.
Libertatea este o idee himerică.

Cauză şi efect

Ştiut e că fiecare efect îşi are cauza sa. Este un adevăr universal, şi totuşi nu se pot evita unele erori de judecată, sau de simpla identificare, fiindcă se întâmplă să considerăm că acest efect provine din acea cauză, când de fapt cauza a fost alta, foarte departe de posibilitatea de înţelegere pe care o avem şi de ştiinţa pe care credeam că o deţinem. Nu aţi înţeles nimic până aici, aşa-i ? Iote colea cum văd eu:
În aceste timpuri nu lipsesc persoanele care ar jura că ele sunt motivul şi motivele, atât pentru că au lătrat câinii cât şi pentru orice se întâmplă, doar pentru că s-au lovit de o uşă, sau şi-au tăiat o unghie, sau au smuls un fruct, sau au dat la o parte perdeaua, sau au aprins o ţigară, sau au visat cine stie ce tragedie,sau au murit, sau, nu chiar aceleaşi, s-au născut, aceste ipoteze, de moarte şi de naştere, ar fi cele mai greu de admis, ţinând seama de faptul că noi ar trebui să le propunem, căci cel care se naşte nu iese vorbind dinlăuntrul mamei, iar cel care moare nu vorbeşte după ce a intrat în pământ. Şi nici nu ajută la nimic dacă adăugăm că oricărui om i-ar prisosi motivele pentru a se considera cauza tuturor efectelor, cele despre care am vorbit cât şi cele care alcătuiesc rolul nostru exclusiv în funcţionarea lumii, ceea ce eu aş dori tare mult să aflu este cum va fi lumea când nu vor mai fi oamenii şi efectele pe care numai ei le provoacă. Mai bine să nici nu te gândeşti la o asemenea vastitate, că te cuprinde ameţeala. Eii, ar fi de ajuns să supravieţuiască niscaiva animale mici, insecte, şi vor fi alte lumi, cea a furnicii,(bine organizată) cea a greierului, (unde lenea este sacră) nu vor trage perdele, nu se vor privi în oglindă, şi ce dacă, la urma urmelor singurul mare adevăr e că lumea nu poate fi moartă.

Ale cui vise le visez eu?

Mi-ar plăcea să ştiu ale cui vise le visez eu, acum? Pe ale mele sau pe ale celor din care sunt alcătuit? Moartea şi lumina se află pretutindeni, întotdeauna, şi ele încep, sfârşesc, se luptă, asistă în şi la visul fără nume, care este lumea, arzând cuvinte în numele iluziei, poate pentru a crea ceva frumos. Mă nasc într-o floare.
Încet, floarea sa deschis înăuntrul ei, o floare cu petale delicate, parfumate, binecuvântate, ca un trandafir perfect! Simţi mugurele îmbobocind, deschizându-se, transformându-se într-o floare perfectă. Şi, chiar când ai ieşit din floare şi te simţi cu adevărat mândru de tine, priveşti la lumea aceea nouă, mare, care te înconjoară la nesfârşit. Şi, poate, observi că şi ea are petale în jurul orizontului. Şi pe fiecare petală stă unul din cei din care sunt alcătuit.
Petala ce-mi aparţine s-a desprins. Un vânt diabolic mă împinge spre răsărit.

Universul cunoscut

În universul cunoscut, realitatea banală începe să se destrame pe nesimţite şi să cedeze unor presiuni ascunse, care o împing spre miraculos, dar fără să o arunce brusc în el, ci menţinând-o într-un fel de interstiţiu, tensionat şi descumpănitor teritoriu în care realul şi fantasticul se suprapun fără a se integra. Încerc să-nţeleg structura sufletului lumii.
Cu ochi de tinichea oxidată privesc covorul de piatră din jurul fântânii, cumpăna cu voce de cucuvea, îţi deschid larg pupilele în timp ce vântul fură noaptea de sub podurile feroviare şi trenul trece ca o mireasă încercând să evadeze din albia întunecată a traverselor alungându-se între culoarea verde a arborilor şi toamna lichidă a norilor îndepărtaţi. Cât despre copac, el înfloreşte şi dă rod în fiecare an, numai că merele lui putrezesc în mare. Se-aşteaptă o pauză schimbul inerent de replici peste care privirile, gesturile nedesluşite tocmai când aştepţi răspunsul, o foşgăială de lucruri altfel inerte, îţi invadează memoria încerci silabisirea lor mai mult din politeţe ori pentru a-ţi ascunde acel tremur al mâinilor de parcă rostirea n-ar fi la fel de vulnerabilă şi-atunci zăreşti zâmbetul cu care de după colţ te pândeşte copilăria. Restul nu e tacere. E cântec sau geamăt.

Eros - Chris Spheeris
Vezi mai multe video din Muzica

Jack..... şi-atât

Pe ţărm un cer de gânduri rămân fără răspuns.
Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schiţat?

Mă fascinează pururi un chip frumos de fată
Şi mâna-mi are veşnic magnet pentru pahar.
Căci orice-atom din mine se bucură de-un har,
Oricărei părţi din mine o bucurie-i dată.

Din cripta mea arome de Jack au să emane,
Încât cei ce vor trece pleca-vor îmbătaţi.
Şi-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Că-ndrăgostiţii sta-vor în loc transfiguraţi.

Bea Jack, căci el dă minţii supremă strălucire,
Credinţelor lumină şi inimii uimire.
De-ar fi băut şi dracul un strop, s-ar fi-nchinat
Cu o mie de mătănii la tot bărbatul beat.

Pe cei ce beau se spune că Ceru-o să-i condamne.
Cât adevăr e-n asta, eu n-aş putea să ştiu.
Dar dacă băutorii şi-ndrăgostiţii, Doamne,
Vor merge-n iad, desigur că raiul e pustiu.

Viaţă fără plăceri ca s-o putem suporta

În aceste înserări de toamnă, când noaptea roade din zi ca un cancer, când prin geam nu se deschide decât perspectiva indefinitului pe un cer monoton şi apăsător, când singurătatea devine atât de teribilă, încât te împietreşte într-un extaz paradoxal şi fără revelaţii, iar sentimentele nu tind nici spre viaţă şi nici spre moarte, rămânând aţintite înspre monotonia şi indefinitul cerului, în astfel de înserări se realizează condiţia obiectivă a groaznicei senzaţii de vid interior.
N-am reuşit niciodată să descriu în cuvinte senzaţii pure fără să se piardă din esenţa lor, dar cert este că simt inutilitatea oricărui efort şi parcă timpul nu mai are nici o valoare pentru mine în acest cadru al unei naturi pe deplin moarte.
Niciodata să nu credem că începem sau sfârşim ceva, viaţa noastră să fie ca o beţie de fiecare clipă, în care fiind total prezenţi să nu avem ce uita şi să nu avem ce dori. Traieşte, ca şi cum înainte de tine n-ar fi fost nimic şi ca şi cum nimic nu ţi-ar urma. Scârbă să-ţi fie de a fi verigă într-un lanţ, a desăvarşi sau a strica o moştenire. Nu există nici înaintaşi şi nici urmaşi ai gândurilor absolute... doar noi murim sub ele! Încă o noapte s-a scurs în eternitate. Dar ce valoare au gândurile mele în raport cu eternitatea?
Viaţă fără plăceri ca s-o putem suporta.
Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile incertitudinii crescute până în adâncurile mele cele mai insondabile?
Închipuirea mea rătăceşte în neştire prin cele mai stranii locuri, arătându-mi fie un colţ de stâncă sau un cal slăbănog opintindu-se din răsputeri să tragă o căruţă înţelenită în glod, sau alte locuri la fel de absurde, fără nici o legătură cu clipa actuală.
Uimitor ce sentiment de putere îţi dă această realitate.

Vor veni apoi zeii

Voi scrie ca să mă înţeleg pe mine însumi. Pentru început, voi lua în mână o piatră neagră şi netedă şi voi povesti. Voi începe povestea cu acel moment al vieţii mele, când am presimţit că eu sunt altfel decât ceilalţi oameni, când am început să mă îndoiesc că sunt aşa cum mă vedeam până atunci.
Nu am adus ofrande nici unui zeu şi nici nu voi cere nimic. Oare ce sacrificii pot fi aduse zeilor ale căror chipuri nu le cunoşti, despre care nici cât de mulţi sunt nu ştii?
Nu voi cere nimic pentru mine însumi. Chiar de voi obosi în acest trup al cărui prizonier sunt, promit că voi trăi anii, pe care zeii tereştri mi i-au dat.
Dacă se cutremură pământul, dacă ficatul animalelor de jertfă este stricat, dacă apa inundă câmpurile, dacă nefericirea se abate peste oraş, oamenii cercetează şi află singuri care este cauza răului: insulta, nedreptatea, strămutarea pietrelor de hotar, maltratarea nevestelor, furtul din averea văduvelor sau plânsul copilului flămând la uşa vecinilor bunicului. Pentru ultima dată voi gusta savoarea vieţii din pâinea coaptă la brutăria de vis-a-vis şi din vinul amestecat cu apă. Vor veni apoi zeii. Dar, mai mult decât de ei, îmi este dor de partea nevăzută a fiinţei mele. Cu trup de lumină şi de foc, ea îmi va sorbi sufletul de pe buze. Şi îmi va şopti la ureche numele ei. Atunci o voi cunoaşte.
Uneori, noaptea târziu, când trec pe lângă o vitrină cu posterele starurilor din toate artele, toţi ochii aceia superbi şi identici mă privesc de pe nişte feţe aproape identice, iar uneori ochii sunt ai ei, însă nici unul dintre chipuri nu-i aparţine, niciodată, nici unul, şi o zăresc hăt departe, la marginea lăbărţării ăsteia de noapte şi oraş, apoi ea îmi face adio din mână...
Ştiu că în acea clipă voi fi fericit, ştiu că voi tremura de pasiune în braţele ei. Aripi puternice mă vor purta apoi spre nemurire. Acolo unde este linişte şi uitare. O sută de ani de uitare, o mie de ani... acelaşi lucru. Eu, noi, cândva ne vom întoarce.
Se spune că nu este nimic nou sub soare. Dar dacă fiecare viaţă nu este nouă, fiecare viaţă individuală, atunci de ce ne mai naştem?
Cele mai multe vise le-am uitat, încerc să mi le amintesc. Cu toate astea apare muzica şi armonia răsună de-a lungul corzilor de mandolină ale minţii mele şi descopăr lacrimi în ochii minţii. Unele note mă fac să vreau să plâng; dar pentru ce? Nu sunt sigur.
Nu mai am nimic de povestit. După ce am ţinut în mâini risipita mea viaţă, am lăsat să cadă, înapoi în vasul negru de argilă din faţa imaginii zeului, piatră după piatră. Când mă voi întoarce le voi ţine din nou în mâini, în ele mă voi regăsi, din ele mi voi reaminti despre mine însumi. Poate că din vasul de argilă nu va mai fi nimic. Poate că peste podeaua mormântului meu se va fi aşternut praful gros al multelor secole ce se vor scurge. Poate, sicriul din cherestea ieftină, nu va mai fi, poate că trupul meu muritor, transformat în pulbere, se va fi întors în pulbere. Dar pietrele încă vor mai fi acolo.
M-am apropiat de fereastră şi mi am lipit fruntea de geamul la fel de rece ca şi paharul din mână. Dovedesc simptomele de anxietate ale celibatarului citadin. Există remediu. Jack....
Oboseala acumulată în săptămâni mă conduce precum arcul unui ceas mecanic, şi am pornit ticăind prin oraş, ungându-mi avansul, mai mult sau mai puţin aleator, cu băutură. Destul de repede, am priceput că era una din acele nopţi când luneci într-un continuum paralel, într-un oraş perfect asemănător celui unde trăieşti, cu excepţia neliniştitoarei diferenţe de a nu conţine nici măcar o singură persoană iubită, cunoscută, sau cu care măcar să fi discutat vreodată. Nopţi când intri într-un bar cunoscut şi constaţi că tocmai a fost înlocuit întregul personal; atunci îţi dai seama că adevăratul motiv care te a adus acolo a fost, pur şi simplu, nevoia de a vedea un chip familiar, o chelneriţă sau un barman, pe oricine... epuizarea ar fi trebuit să-mi cureţe definitiv memoria.
Luna a început să se clatine făcând loc luminii inconştiente şi dezordonată a stelelor, în care fluturii se izbeau de neoane până ce mureau. Ziua de ce nu zboară spre soare? Dumnezeu joacă zaruri cu lumea !
Am simţit pachetul cu ţigări în buzunar. Am scos o ţigară şi am început s-o fumez. Mă simt ca unul care se aşează la o ţigară după ce a terminat o treabă grea. Vreau să trăiesc.

Să lăsăm bocetele pentru analfabeţi

Limbajul e un mijloc destul de sărac de comunicare. Trebuie să folosim toate cuvintele. Sunt al naibii de puţine cuvintele pe care le înţelege toată lumea. E idioţenia timpurilor în care trăim, că încorsetăm natura umană în principii de moralitate, astfel încât toate acţiunile omului, se măsoară arbitrar pe latitudinea binelui şi longitudinea răului, în minute, grade şi secunde. Viitorul s-a şi demodat deja. Puţinele cuvinte care te fac să înţelegi lumea altfel decât ceilalţi or să dispară. Legăm un substantiv de un verb, numai ca să producem explozie. Aşa că, să lăsăm bocetele pentru analfabeţi, care se prezintă ca nişte stafii cu mânecile goale,care râd de simţămintele şi strădaniile oamenilor. Iar dacă dreptatea este lipsită de sens şi adevărul are sens, indică direcţia. O idee e un monument mai măreţ decât o catedrală, chiar dacă sfidează conştiinţa. Ce înfricoşătoare ar fi cunoaşterea umană dacă toţi ar avea curiozitatea mea. Curios ce mai aduce visul următor, nevoi, nevoia de oameni, de iubire, de idei. Cred că sunt singurul om din lume care merge ţanţoş şi când stă jos. Mândru că am un bagaj minim de cunoştinţe, pe care încerc să le folosesc atât cât pot eu de bine. Iar când voi fi în mormânt şi n-o să-mi aducă nimeni o floare, n-o să plângă nimeni după mine şi nimănui n-o să-i pese de mine, eu deja mi-am apărat dreptul la singurătate. De aceea nu am nici un duşman. Doar prietenii mă urăsc.
La capătul pământului amurgul durează şase luni. Noaptea ce călatoreşte în spatele lui e terenul ideal pentru cei ce visează.

Licurici în noaptea fluviului

Oamenii se mai tem oare de zei ?
Şi zeii îşi fac planuri. Au şi ei lumile lor în care se manifestă. Nu ne supraveghează permanent. Iar noi simţind asta, ne gândim la putere şi nu facem asta doar pentru a o folosi, ci pentru a abuza de ea. Puterea, ca orice altă fiinţă, va face totul pentru a-şi menţine existenţa.
Probabil că există un prag al conştiinţei dincolo de care orice fiinţă conştientă îşi asumă calităţile lui Dumnezeu. Dar ignorând prezenţa zeului, diavolul îşi găseşte culcuş în minţile leneşe. Mintea leneşă este o minte moartă, făcându-se diferenţa dintre zei şi oameni: zeii nu îşi ucid pruncii şi nu-şi caută singuri pieirea. Ameninţăm mintea sau simbolurile ei şi punem în pericol însăşi matricea umanităţii. Ah...Cât au greşit....
Ne-au scos inelele delicate din nasurile noastre, iar acum scurmăm în grădina lor.
Suntem mai mult decât propriile noastre idei,decât propriile noastre amintiri şi suntem al dracului de dispuşi să cărăm în spate povara trecutului. Trăim în vise smintite ce ne conduc viaţa.
Aş vrea ca în dimineaţa următoare să urc pe culmile spiritului, ducând cu mine speranţele şi neîmplinirile mamei mele; şi de acolo... să trimit cunoaşterea, asupra tuturor oamenilor care în momentul acesta sunt pe cale să se nască sau să moară. Victorie. Nimic nu este mai eficient în ridicarea moralului decât o victorie. Nu mă luaţi în seamă. Nu sunt conştient şi nici nu mă pot ridica deasupra iluziei.Am căzut in periculoasa nostalgie, care la rândul ei reprezintă o iluzie interesantă. Îmi doresc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată iar ascunsa conştienţă tinde să elimine din ce în ce mai mult ceea ce a existat în realitate, remodelând totul spre o esenţă a dorinţelor obsedante.
O să spuneţi: omul acesta gândeşte ca o plantă. Ştiţi cât de greu este să gândeşti ca o plantă? Sau că sunt un nefericit care urăşte chiar şi lumina zilei.
Mă tem de viitorul misterios şi plin de surprize spre care mă împinge timpul.
Unele lucruri scapă chiar şi de sub puterea timpului. Gândurile.
Deasupra oraşului sa aşternut liniştea. Lumina revărsată din Dunăre pentru a inunda uscatul sa retras în matcă, lăsând la suprafaţă o strălucire fantomatică, rece. Ridic ochii, zăresc satelitul natural şi cerul plin de stele. Câte un chicotit străpunge din când în când tăcerea, invitându-mă să ascult cum veselia nopţii sfâşie mantia morţii şi a fricii.

Absurdul nu înseamnă ambiguitate

Noi, oamenii avem aşa un comportament dihotomic! Am descoperit piramida şi acum o forţăm să ne destăinuiască taina sa.
În răstimpuri, când există dragoste şi compasiune, părem a fi aproape aidoma îngerilor. Dar cel mai adesea, lăcomia şi egoismul ne copleşesc virtuţile şi atunci devenim totuna cu creaturile cele mai primitive, din care am evoluat.
Destinul nostru înseamnă o singurătate cum nu ne-o putem închipui, singurătatea unor zei scrutând infinitul şi negăsind pe nimeni cu care să-şi împartă gândurile.
Este indiscutabil tocmai pentru că este de necrezut. Dar absurdul nu înseamnă ambiguitate. Măria este fecioară, deşi naşte. Cristos reînvie, deşi moare. Dar cine este Prometeu, cel care fură focul sacru? De ce îşi foloseşte libertatea doar pentru a o pierde? Ar fi fost oare mai liber dacă nu o folosea sau nu o pierdea, deşi nici nu a dobândit-o? Poate fi întrecută li¬bertatea de o altă valoare care să nu fie chiar libertatea? Aici, pe pământ, nu putem să iubim decât dacă ne sacrificăm iubirea, dacă pierdem fiinţa iubită ca urmare a ceea ce facem ori a ceea ce omitem?
Dacă viaţa noastră ar depinde de un calcul matematic, ni s-ar părea surprinzător cât de mult durează o simplă adunare atunci când viaţa noastră depinde de rezultatul final.
Oare nu merităm o parcelă de veşnicie şi în trecerea noastră vremelnică pe pământ?

Era luna ei de hârtie

Dacă norocul m-ar părăsi o singură dată, ar trebui să mor...
Sunt stăpânit de urletul cascadei gândurilor şi ecoul suspinelor de parcă aş muri înfăşurat în giulgiuri şi îmbălsămat cu neprihănire.
Când adori pe cineva înseamnă să nu mai faci nimic altceva. Iubirea înseamnă să uiţi de soţi, părinţi, copii, prieteni, duşmani. Iubirea elimină orice fel de calcule, orice preocupări, orice cântărire a lucrurilor pro sau contra. Este ca şi cum trecutul nu ar fi existat încă. Şi totuşi nu vreau să-mi abandonez propriul trecut ca pe un orfan hoinar. Nu mă pot ascunde pentru că intervine Eros ultragiat, Cupidon în flăcări, care îşi depune în auzul, genele, orificiile nazale, urechile, gura, fundul, fundurile, dacă e nevoie, ca şi în ceafa fiinţei iubite seminţele unui zâmbet, unui glas, unei priviri. Ale unei dorinţe. Prinţul întunericului, melancolicul, îmi susură în auz şi îmi spune: „Nimic nu va fi mai trist decât gustul femeilor pe care niciodată nu le vei avea, de teamă de a face ceva interzis, din lipsă de imaginaţie, din incapacitatea de a te transforma”. Pe mine pot să mă rănesc oricât vreau. Nu am, în schimb, dreptul să rănesc pe nimeni altcineva în afară de mine, doar dacă, mai întâi nu îmi înfig, oricum, eu primul pumnalul pe care am încetat să îl mai împart cu altcineva. Şi spun, de la început, că temerile îmi dau târcoale. Încerc să justific sexul prin literatură şi literatura prin sex. Dar eu — iubit sau autor — dispar la sfârşit. Dacă strig,mă dezintegrez. Dacă suspin, mă topesc. Trebuie să fiu conştient de asta înainte de a afirma că, mai presus de orice, viaţa nu este niciodată generoasă de două ori. Iar atunci, când murim, ne dăm seama că am fost morţi tot timpul. Dar oare suferim destul pentru a ajunge în Rai?
Dacă am meditat vreme îndelungată asupra omului, fie obligat de meserie, fie din vocaţie, mi se întâmplă uneori să mă simt cuprins de-o adevărată nostalgie pentru primate. Căci ele, cel puţin, n-au gânduri ascunse. O lună al dracului de plină s-a cocoţat pe boltă fix la ora 21.
Era luna ei de hârtie, aceeaşi care a luminat la fel şi peste mine în timp ce băieţii cu stare braconau din jeep-uri noaptea, trăgând cu puştile până au stins şi luna.

Privită prin incandescenţa unui orgasm pe cale de a se instala, o femeie pare să câştige aureola unui înger...

Este imaginea ei

Eu, care am cunoscut-o pe ea, aş vrea să alerg acum să o îmbrăţişez din nou, să o simt încă o dată şi să o asigur că putea fi iubită, cu pasiune, dar pentru ea însăşi; căci pasiunea după care umblam nu o exclude pe ea... însă ocaziile trec. Părăsim o amantă. Ne întoarcem la o necunoscută. Erotismul reprezentării plastice constă chiar în iluzia persistenţei carnale. Ca mai toate din vremea noastră, erotismul plastic s-a accelerat. Un medalion, un tablou erau menite să înlocuiască, de-a lungul multor secole, absenţa iubitei. Fotografia a accelerat iluzia prezenţei, însă doar imaginea cinematografică ne dă, în acelaşi timp, evocare şi prezenţă instantanee. Aceasta este ea, aşa cum era atunci, dar şi cum este acum, pentru totdeauna...
Este imaginea ei, dar şi vocea ei, mişcarea, frumuseţea şi tinereţea ei nepieritoare. Moartea, marea maşteră a lui Eros, este învinsă şi justificată în acelaşi timp de regăsirea cu iubita care nu mai este alături de noi, rupând marele pact al pasiunii: mereu uniţi, până la moarte, tu şi cu mine, nedespărţiţi...
Singuri la sfârşit, la fel de singuri ca la început, ne amintim de clipele fericite pe care le-am smuls din latenţa misterioasă a lumii, cerem robia fericirii şi ascultăm doar glasul reticenţei tăinuite, palpitul nevăzut care apare la final pentru a anunţa adevărul cel mai de temut, iremediabila săvârşire a timpului pe pământ.
Nu există tristeţe mai mare decât asta: să nu reuşeşti să cunoşti toate fiinţele pe care ai putea să le iubeşti, să mori înainte de a le cunoaşte. Logodnicele mele, sărutate, mângâiate, dorite, doar uneori posedate, aparţin, până la urmă, acestei magme a necunoscutului sau a nerostitului; revin toate în domeniul vast al posibilităţilor mele,a ignoranţei mele.
Dumnezeu este tahigrafia comodă care adună la un loc, dintr-o singură îmbrăţişare, începutul şi sfârşitul. Împăcarea lor reprezintă strădania nesfârşită a rasei. Dacă alegi doar începutul, simţi mai întâi o nostalgie lirică, apoi, curând, totul devine copleşitor.
Când te dedici exclusiv finalităţii, ajungi doar la o altă formă de predestinare sau de chiromanţie. Punctul de plecare şi destinaţia trebuie să fie nedespărţite: amintirea şi dorinţa, pasul vioi prin prezent, viitorul aici şi acum... Cam acolo aş vrea să plasez o femeie statornic atinsă de divinitate, aş vrea să creez pentru ea o lume mitică, verbală, care să fie mai aproape de întrebarea imploratoare ce stă cu mâna întinsă între pământ şi cer: Dacă iubim pe pământ mai putem să ajungem apoi în rai? Nu trăind ca nişte penitenţi, flagelaţi, pustnici sau famelici ai vieţii, ci bucurându-ne de ea din plin, dobândind şi binemeritând roadele sale pământeşti, fără a anula astfel viata veşnică; fără a cere iertare pentru că am iubit nechibzuit, însă atât de bine.
Mă întristează ideea perechilor care se pierd......

Premierul

Agită o foaie, nevăzându-se din fotoliul prea mare pentru un nimeni şi începu să citească şirul de definiţii cu care era cât pe ce să se sufoce bietul pitic: omuleţ mai scurt decât numele-i, embrion, frântură de omuşor, atât de mic încât corpuşoarele ce pătrund pe fereastră odată cu lumina par cu mult mai mari ca el, trup care împreună cu milioane de semeni de-ai lui ar putea să măsoare orele prin gâtul unei clepsidre, alcătuire în care piciorul stă cel mai aproape de cap, bucăţică de carne care începe acolo unde sfârşeşte, linie ce se ghemuieşte într-un punct, împunsătură de ac, supus căruia trebuie să-i vorbeşti cu grijă de teamă ca suflarea să nu-l spulbere, substanţă aşa de mică încât nu poate avea culoare, scânteiuţă de muştar, trupuşor ce n-are nici mai mult nici mai puţin decât a avut vreodată, materie fără formă, formă fără materie, corp fără corp, pură făptură de raţiune, născocire a minţii menit să fie atât de mărunt încât nici o lovitură nu l-ar putea nimeri ca să-l rănească, având putinţă să fugă prin orice crăpăturică şi să se hrănească timp de un an cu un singur grăunte de orz, fiinţă prescurtată atât de tare, că niciodată nu ştii dacă şade, stă culcat sau drept, capabil să se ascundă într-o găoace de melc, sămânţă, grăuncior, sâmbur, punct de la i, individ matematic, nulă aritmetică...

Planeta

Planeta.Un loc al industriei, un loc al tehnologiei, în care oamenii şi-au uitat cu desăvarşire partea spirituală a vieţii. Trăim cu toţii o viaţă obscură fără vreun ţel individual, căci toţi ne irosim vitalitatea lucrând cu daruire in marile fabrici ale corporaţiilor care stapânesc lumea. Resursele sunt împărţite între marile puteri.
Trei pescari cu lotca lor, chiar singura lor avere fiind, sunt nelegitimi pe mare. Şi vietăţile din mare sunt împărţite. Şi aproape că nu se mai găsesc. Stropi de apă reflectă strălucirile clocotitoare de deasupra valurilor, acele vechi bariere a pescarilor, săreau în jur ca râsul unui adolescent încurajat. Până şi natura unelteşte împotriva lor.
Încă din seara de dinainte văzduhul parcă se-mbolnăvise de troahnă, şi parcă ochiul cerului, umflat de lacrimi, nu mai putea suferi acum întinderea aceea vălurită. Penelul naturii prinsese să decoloreze linia orizontului şi schiţa depărtări ale unor ţinuturi nedesluşite.
Vedem o lume pe care ne-o amintim de altundeva, din alt timp, si nu ne vine să credem că aceasta este relitatea. Totul pare o iluzie, parcă e un vis incomplet; pare că se vede o imagine ştearsă a realului, o copie a unei copii. Acum stim că nu asta e viaţa si nu aceasta e realitatea, căci e prea puţin. E doar o părticică dintr-un întreg, pe care nu reuşim să-l vedem, deşi îl căutăm toată viaţa. Imaginea mării mă face să înţeleg cât suntem de mici în această lume, şi simt că trebuie să fie mult mai mult dincolo de aceste aparenţe. Cine s-ar fi gândit că viitorul lumii va arăta astfel? Ne înălţăm unii pe alţii pe culmile bucuriei. Ne sfâşiem unii pe alţii, bucată cu bucată.
Fiecare viaţă are un sens, fiecare viaţă e o căutare, şi totodată un antrenament. Fiecare dintre noi căutăm o nouă limită, o nouă valoare a existenţei, căutăm spiritul lumii, o conştiinţă transcedentală a etenităţii… Creatorul lumii... care a pus în inimile oamenilor Eternitatea fără ca ei să o înţeleagă.
Prezentul e doar o clipă, care am dori să rămână o veşnicie...
O clipă în care v-om simţi ceea ce acum numim paradisul. O clipă în care suntem începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Întreaga viaţă e un vis, şi nu ştii că dormi, decât atunci când te trezeşti...
Şi pe mine m-au lovit clipe sfâşietor de reale, dar bucuria sufletului e mai presus decât durerea cărnii.
O culoare dulce ca mulţumirea inundă sufletul… e libertatea. O naştere a cerului. O ploaie gălăgioasă de lumină ce plescăie cu un sărut umed pe sol.

PUTEM ATINGE SUFLETUL?

Restriştea are multe chipuri. Felurite sunt nenorocirile pe pământ, încununând ca un curcubeu nemărginita zare, culorile lor sunt tot atât de variate, tot atât de deosebite ca ale curcubeului, şi totuşi la fel de apropiate şi contopite, încunună zarea fără margini ca un curcubeu! Cum se face că din atâta frumuseţe am scos o pildă de ceea ce e urât? Din simbolul păcii ceva asemenea suferinţei? Dar, aşa cum în morală răul e urmarea binelui, tot astfel din bucurie s-a născut durerea, fie că amintirea fericirii trecute este durerea zilei de astăzi, fie ca suferinţele clipei de faţă se obârşesc din extazele care ar fi putut fi cândva.

Spirit liber

În ce simplificare şi falsificare ciudată trăieşte omul! Nu conteneşti să te minunezi din momentul când ochii ţi s-au deprins să vadă acest miracol! Cât de bine am reuşit să facem totul din juru-ne limpede şi liber şi facil şi simplu! cum am ştiut să îngăduim simţurilor noastre să vagabondeze în toate cele superficiale, iar gândirii noastre să-i inspirăm o dorinţă divină de salturi zburdalnice şi raţionamente false! - Cât de bine ne-am priceput de la bun început să ne păstrăm ignoranţa, pentru a ne bucura de o libertate, de o lipsă de griji, de o imprudenţă, de un zel şi de o bucurie de a trăi aproape de necrezut, pentru a ne bucura de viaţă! şi numai pe această temelie de acum stabilă şi granitică a ignoranţei s-a putut construi până acum ştiinţa, voinţa de a şti bazându-se pe o altă vrere cu mult mai puternică, voinţa de a nu şti, voinţa de incertitudine, de neadevăr! Iar această voinţă nu este contrariul celei dintâi, ci forma ei cea mai ratinată! Nici măcar limbajul, aici precum şi în altă parte, nu s-a putut dezbăra de grosolănia sa, continuând să glăsuiască de contrarii acolo unde era vorba doar de gradaţii şi de o anumită fineţe a nuanţelor; de asemenea, prefăcătoria învederată a moralei, care a devenit acum într-un mod invincibil „carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru“, a denaturat până şi cuvintele din gura noastră: ici şi colo observăm şi ne amuzăm că de-a dreptul ştiinţa este cea care caută să ne reţină mai cu osârdie în acest univers simplificat, completamente artificial, lustruit şi falsificat pentru uzul nostru, căci de voie, de nevoie, ei îi place eroarea, fiind în viaţă - îi e dragă viaţa!

Nu am titlu...... Găsiţi voi......

Am evitat să mă uit la ceas, mulţumit că mă simt suspendat şi ocrotit în cochilia unei călătorii prin gânduri, în acea tăcere care mă eliberează de orice obligaţie.
Am rămas o clipă nemişcat, ezitând între ideea de a-mi impune să-i contemplu încă o dată bărbăteşte chipul şi iluzia de a-i şterge instantaneu şi pentru totdeauna orice amintire. Am renunţat. În mod laş.
Poate numai modestia mea a fost de vină. Stupidă şi inutilă încercare de a mă amăgi singur: trebuie să dau neapărat vina pe modestia, adică pe mediocritatea mea... Altminteri aş fi înţeles, până şi cuvintele cele mai absurde, ostile, crude care ar fi reuşit să zdruncine ceva în mine, adevărata înţelegere sau adevărata revoltă. Nu mila, fiindcă mila singură vine şi se duce şi nu e de folos, ci un mod diferit de a concepe lumea, viaţa, de a vedea şi a percepe viaţa în sensurile ei cele mai tainice, şi de a râde de viaţa asta, de a râde în ea cu ea de binele şi de răul ei, aşa cum ştie el să facă fie şi cu atâta cruzime... Poate sunt doar un biet ins mizerabil care-i dă înainte cu micul capital prezumţios al raţiunii şi nu mă bucur nici măcar de elanurile, frumoase ori perfide, ale tinereţii..
Totul s-a petrecut ca în perspectiva unui binoclu inversat, eu în perpetua insonora succesiune de chipuri, racursiuri umbre ţăndări de imagini brusc pierdute şi care numai prin facultăţile misterioase ale visului ar fi putut să-mi aparţină.
Un tunet puternic m-a adus în simţiri. Realitatea abundă. Privesc zidurile galbene ce lasă la vedere pete întinse de ploaie, caldarâmul şi un şir asimetric de acoperişuri sunt străbătute ici, colo de frisoane de argint şerpuitor, băltoace vii de violet.
M-am regăsit în gândurile mele, o reţea pătată ca pelicula unui film vechi, albul şi negrul descojit în filamente, ploi subtile. Şi o dorinţă copleşitoare şi lentă de a fi absorbit în ele, de a rătăci şi eu pe ecranul acela fără nici o înfăţişare a mea autentică.
În văzduhul lichid care se contracta şi se dilata în benzi şi filamente întreţesute în faţa ochilor, prinse să plutească un punct întunecat până ce dobîndi o fizionomie concretă.
Orice forţă malignă mi-a părăsit corpul, dispărând, o pace insipidă mi-a înmuiat muşchii şi gândurile. În scurt timp punctul avea să se lărgească în unduiri feminine.
Cele patru silabe ale cuvântului care m-au facut să mă cufund în gânduri mi s-au rostogolit pe cerul gurii ca o îmbucătură preţioasă, de o mare bogăţie.
Cred că mai am de luptat încă o sută de ani cu chinul ăsta.
Latră un cîine în depărtare dincolo de copaci.
Şi greierul cântă, buruienile şi ciulinii par şi mai uscaţi sub lumina violentă, cerul de un albastru dureros. Albastru ucigaş.



Mai bine-ar fi să nu te mai iubesc
din Crez nimic nu îmi mai amintesc.
Şi-Ave Maria chiar de n-o mai ştiu
cum să-mi mai mântui sufletul pustiu

A fost mai mult decât un vis

Soarele a poposit pe coamele dealurilor, cu lumina îndulcită şi împurpurată de sutele de kilometri de atmosferă pe care îi traversează razele. A fost mai mult decât un vis, de asta sunt sigur, un vis ce o să mă urmărească întreaga viaţă cred. Mi-a pătruns în minte, în decursul acestui indescriptibil şi de neâmpărtăşit contact trăit în vis. Oare ce îmi va rezerva teribilul destin?
Într-o bună zi, soarele îşi va secătui energiile, eliberându-se de sarcina supremă. Atunci, la capătul universului, când timpul însuşi va ajunge să şchioapete, gata de a se opri, visele şi conştiinţele vor trebui să se înfrunte printre cadavrele stelelor. Mă zbat, înotând spre realitate tot aşa cum un scufundător urcă din adâncurile oceanului spre suprafaţă. Înot lăsând în urma mea un vălmăşag de glasuri cunoscute, dar pe care nu le pot identifica. Ele îmi vorbesc încurajator, mă simt sprijinit de mâini prietenoase. Apoi, ca un revărsat de zori, realitatea a revenit. Spiritul îmi este prea copleşit de minunăţiile aşternute înaintea mea ― panorama pădurilor şi a râurilor, cupola de smarald a cerului deschis.
Niciodată, nici chiar în paragina sufletului, omul nu a cunoscut tăcerea absolută. Pe Pământ există permanent murmurul glasurilor, freamătul creaturilor vii, oftatul vântului. Nimic din toate astea nu se aude la marginea universului şi nici nu are să se audă vreodată. Tăcerea absolută poate să coboare cortina peste întreaga Creaţie. Va fi un conflict dureros şi al cărui deznodământ n-are să fie niciodată cunoscut… Iar deasupra, accesibile tuturor, au rămas universurile întrepătrunse ale iubirii şi artei. Întrepătrunse, deoarece iubirea fără artă duce la diminuarea dorinţei, iar arta nu poate fi gustată dacă nu este contemplată cu iubire.
Oamenii au căutat frumuseţea în multe forme ―în şiruri de sunete, în rânduri scrise pe hârtie, în suprafeţe de piatră, în mişcările trupului omenesc, în culori dispuse în spaţiu. Toate acestea continuă să supravieţuiască în univers, iar în decursul epocilor li s-au adăugat altele. Nimeni nu este sigur dacă au fost descoperite toate posibilităţile artei, ori dacă ea are vreun sens în afara minţii omeneşti.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre iubire.
E minunat să priveşti umbrele colorate pe planeta luminii eterne. În acest univers se lasă noaptea. Umbrele se lungesc către un est ce are să cunoască cu totul alţi zori. Dar altundeva, stelele sunt încă tinere şi lumina dimineţii zăboveşte; iar a doua zi, omul urmează să pornească iarăşi pe drumul străbătut cândva...

Absurd

Legăm eternitatea pieritoare a unei picături de apă de jocurile luminii şi încercăm să legăm generalul de particular, dar cine poate să creeze o punte între aceste două lumi? Secretul este de a şti să găsească locul exact unde ele se întâlnesc, în cea mai mare disproporţie a lor.
Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist şi conţinutul pe care încerc să-l dau acestei certitudini nu va fi niciodată umplută. Pentru totdeauna îmi voi fi mie însumi străin.
Dacă nostalgia este semnul umanului, nimeni, poate, n-a dat atâta viaţă şi atâta relief fantomelor regretului.
Toate marile acţiuni şi toate marile filosofii au un început derizoriu. Marile opere se nasc adesea pe neaşteptate, la colţul unei străzi sau la intrarea într un restaurant. Tot astfel şi absurditatea.
Se întâmplă ca decorurile să se prăbuşească. Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, patru ore de muncă, masă, somn şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă în acelaşi ritm — iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul. Dar într-o zi ne pomenim întrebându- ne „pentru ce?" şi totul începe o dată cu această oboseală uimită. „Începe", iată lucrul important. Oboseala se află la capătul faptelor unei vieţi maşinale, dar ea inaugurează în acelaşi timp mişcarea conştiinţei. Ea o trezeşte şi provoacă urmarea. Adică întoarcerea inconştientă în lanţ sau trezirea definitivă. După trezire vine, cu timpul, consecinţa ei: sinuciderea sau vindecarea. În ea însăşi, oboseala are ceva dezgustător. În cazul de faţă însă trebuie să ajung la concluzia că e bine venită. Căci totul începe prin conştiinţă şi nimic nu are valoare decât prin ea. Sunt observaţii care n-au nimic original. Dar ele sunt evidenţe: aceasta e de ajuns pentru un timp, când procedăm la o recunoaştere sumară a originilor absurdului. Simpla „grijă" se află la originea a toate. Tot astfel şi pentru fiecare zi a unei vieţi fără de strălucire: timpul ne poartă cu sine. Dar totdeauna vine o clipă când trebuie să-l purtăm. Trăim din viitor: „mâine", „mai târziu", „când vei avea o situaţie", „o dată cu vârsta, vei înţelege". Admirabile inconsecvenţe, când, de fapt, e vorba de moarte. Vine o zi totuşi când omul constată sau spune că are treizeci de ani. Îşi afirmă astfel tinereţea. Dar, făcând asta, se situează în raport cu timpul. Îşi ia locul în timp. Recunoaşte că se află într-un anume moment al unei curbe pe care mărturiseşte că trebuie s-o străbată. Aparţine timpului şi, după spaima care-l cuprinde, îşi recunoaşte în el duşmanul cel mai înverşunat. Mâine, doresc ziua de mâine, când întreaga mea fiinţă ar fi trebuit s-o refuze. Această revoltă a cărnii e absurdul.

Lumea

Privesc în jurul meu de parcă văd lumea pentru prima oară. Cât de frumoasă mai este lumea, cât de multicoloră este lumea, cât de stranie şi de enigmatică este lumea! Într-însa, aici, se află albastrul, aici se află şi galbenul, aici se află verdele, aici curg cerul şi fluviul, străjuiesc pădurile şi munţii, totul este frumos, totul este enigmatic şi magic, iar în mijlocul acestor lucruri ne aflăm noi cei care ne trezim, cei care ne aflăm pe drumul spre sinea noastră.
Totul este perfect de limpede în învăţătura strămoşilor, totul se justifică, arătându-ne că lumea este un lanţ desăvârşit care nu se rupe niciodată şi nicăieri, un lanţ etern alcătuit din cauze şi efecte. Nicicând nu a fost pătruns acest lucru atât de clar şi niciodată nu a fost prezentat atât de ireproşabil; într-adevăr, inima din pieptul fiecărui om trebuie să bată mai tare în momentul când, parcurgându şi învăţătura, când se trezeşte sentimentul, recunoaştem că lumea este un întreg format din legături logice, fără lacune şi limpede ca un cristal, nedepinzând de hazard, nedepinzând de zei. C-o fi bună sau rea, că viaţa în această lume o fi suferinţă sau bucurie, o putem trece cu vederea, s-ar prea putea ca acest lucru să nu fie esenţial – dar unitatea lumii, interdependenţa a tot ceea ce se întâmplă, cuprinderea a tot ceea ce este mare şi mic într-un acelaşi şuvoi, într-o aceeaşi lege a cauzelor, a devenirii şi morţii, iată lucrul care reiese limpede din ceea ce ne putem aduce aminte. Şi totuşi, această unitate şi interdependenţă logică a tuturor lucrurilor prezintă, o breşă într-un punct anume, iar prin această mică breşă lumea unităţii este invadată de ceva străin, de ceva nou, de ceva ce nu a mai existat înainte, ceva ce nu poate fi nici arătat, nici demonstrat: punctul acesta este învăţătura noastră despre dezlegarea de lume, despre mântuire. Dar prin această mică breşă, prin această ruptură, legea eternă şi unitară a lumii este din nou distrusă şi anulată. Când citesc o scriere, căutând să-i pătrund înţelesul, nu-i dispreţuiesc semnele şi literele, numindu-le amăgire, hazard sau coajă lipsită de orice valoare, ci o citesc, o studiez şi îndrăgesc literă cu literă. Însă eu, cel care voiam să citesc cartea lumii şi cartea propriei mele fiinţe, am dispreţuit, de dragul unui înţeles presupus dinainte, semnele şi literele, numind lumea fenomenelor o amăgire, numindu-mi ochiul şi limba fenomene accidentale şi lipsite de orice valoare. Ei bine nu, toate acestea aparţin acum trecutului, căci, m-am trezit, m-am trezit cu adevărat, născându-mă abia astăzi.
V-ă rog să mă iertaţi că am îndrăznit să dau glas acestui gând.

Dincolo ce o fi ?

``De atâta amar de vreme de când se moare,
viul a căpătat probabil obişnuinţa de a muri;
fără de care nu s-ar explica de ce o
insectă sau o rozătoare
şi chiar omul, ajung, după câteva sclifoseli,
să crape atât de demn.`` Cioran

Îmi plac lucrurile asimetrice – aparenţă care ascunde o ordonare matematică ezoterică,
ecuaţiile unor astfel de lucruri ţinând de o simetrie a esenţelor.
E frumos să îmbini matematica şi poezia.
Ascuns sub coaja lucrurilor, evenimentelor, pândeşte întotdeauna sensul şi
el e poteca pe care călcăm în mlaştină fără ca ochii să o vadă.
Dincolo de aparenţe se află sensul.
Aparenţele pot fi crude, le lăsăm în preajma noastră şi ne devorează.
Sentimentul de milă a dispărut. M-am abandonat pe mine, avorton al timpului, sens uitat.
Sunt condamnat; să simt secundele pierdute una câte una,
cu nepăsare, dintr-odată, adunate toate în durerea anilor.
O să mă bucur plângându-mi bătrâneţea imposibilitatea de a face dragoste,
de a avea o casă şi o grădină...

Blând prunc,
nenăscut,
trezeşte-mă din păcătoasa uitare,
sărută-mi buzele
revarsă în mine durerea,
deşteaptă lumina-ngropată.
Porunceşte-mi şi voi şti iar să zâmbesc.
Joacă-te în părul meu,
fă-mi inima să bată
nesăţioasă secundele,
cu bucurie aşteptând
să te revăd,
iubită copilă a mea,
Moarte.

Judecata oamenilor

Întotdeauna am fost de părere că două sunt patimile de care suferă concetăţenii noştri: ideile şi desfrâul. Şi acelea practicate, ca să zic aşa, fără nici o socoteală. Să ne ferim, de altminteri, să-i osândim; nu sunt singurii.
Uneori visez la cele ce vor zice despre noi istoricii de mâine. Într-o singură frază, vor putea spune totul despre omul modern: îi plăcea desfrâul şi citea ziare.
Visez cu capul pierdut în norii arămii, care lunecă în cerc, mă rog somnambul, în tămâia aurie a ceţii, şi nu mai sunt demult aici. Un om sensibil înţelege asemenea ciudăţenii. Am rămas doar un veleitar al pasiunii. În orice caz, cititorii de ziare şi desfrânaţii nu pot merge mai departe.Sentimentul că eşti în dreptul tău, mulţumirea de a avea dreptate, bucuria de a te stima pe tine însuţi sunt, tot atâtea resorturi puternice care ne ajută să rezistăm sau să mergem înainte. Dimpotrivă, dacă-i lipseşti pe oameni de aceste sentimente, îi vezi cum se preschimbă în câini furioşi. Câte crime nu s-au făptuit numai pentru că autorul lor nu mai putea să-şi îndure vinovăţia?
Dar nu avem nici destul cinism, nici destulă virtute. Ne lipseşte atât energia binelui cât şi cea a răului.
Dacă hoţii şi codoşii ar fi mereu şi pretutindeni condamnaţi, oamenii cinstiţi s-ar crede cu toţii şi întotdeauna nevinovaţi. Şi, după părerea mea tocmai asta nu trebuie să se întâmple. Altminteri, am avea de ce râde. Religiile se înşeală atunci când îi mustră pe oameni, zvârlind, printre tunete şi fulgere, porunci. Nu-i nevoie de Dumnezeu nici pentru a crea vinovăţia, nici pentru a pedepsi. Semenii noştri, ajutaţi de noi înşine, ne sunt de-ajuns. Se vorbeşte de Judecata de Apoi. Îngăduiţi-mi să râd cu respect. O aştept fără teamă. Căci am cunoscut lucrul cel mai rău: judecata oamenilor. Pentru ei nu există circumstanţe atenuante şi chiar în buna intenţie văd o crimă. Da, în lumea asta poţi să faci războiul, să maimuţăreşti dragostea, să-ţi chinuieşti semenul, să faci paradă prin ziare de propria-ţi persoană sau numai să-ţi vorbeşti de rău vecinul în timp ce împleteşti la ciorap; dar, în anumite cazuri, faptul de a continua, simplul fapt de a continua e un lucru ce întrece puterile unui om.
Ştiţi că Dante admite existenţa unor îngeri neutri în cearta dintre Dumnezeu şi Satana? El îi aşează în limb, un fel de vestibul al infernului său. Noi ne aflăm în vestibul.

Îndrăznesc să visez

Când bătrâneţea s-a abătut peste lume şi mirarea a pierit din sufletul omenesc, când oraşele cenuşii au înălţat spre cerul afumat turnuri înalte, sinistre şi slute, în umbra cărora nu mai era cu putinţă să visezi la soare ori la câmpurile înflorite ale primăverii, când ştiinţa a despuiat pământul de mantia sa de minuni şi poeţii n-au mai cântat altceva decât fantomele
deformate de privirile lor răvăşite, întoarse numai înăuntru, când, aşadar, toate aceste lucruri au devenit un fapt împlinit, iar dorinţele copilăriei s-au şters pentru totdeauna din minţi, aş fi dispus să călătoresc dincolo de existenţa aceasta şi să plec în spaţii, în căutarea vechilor noastre vise. Locuiesc într-un oraş cu ziduri înalte, unde domneşte în permanenţă un crepuscul steril şi în care eu muncesc zi de zi în semiântuneric şi vacarm. La sfîrşitul zilei de lucru, revin într-o cameră cu o singură fereastră ce dă nu spre pajişti şi păduri, ci spre o curticică sumbră în care se deschid, la fel, în disperare şi plictis, alte ferestre. Din camera mea, panorama nu oferă privirii decât ziduri şi ferestre. Şi trebuie să mă aplec ca să disting, pe cer, stelele mărunte. Iar pentru că nevăzând mereu decât ziduri şi ferestre o fiinţă inteligentă şi visătoare poate înnebuni. Mi-am făcut obiceiul de a scruta, noapte de noapte, cerul de deasupra mea, în speranţa că voi găsi ceva diferit de tot ce există în lumea treziei şi în cenuşiul oraşelor suite în înalt. La capătul mai multor ani, chem stelele pe nume şi le urmăresc cu închipuirea până ce dispar, cu un regret parcă neânţeles. Tot cercetând cerul, am ajuns să descopăr lucruri misterioase. În fine, într-o noapte, o punte fu zvârlită peste adânca prăpastie ce desparte două universuri: cerurile pline de vise se amestecă cu aerul modest al încăperii, învăluindu-mă în fabuloasa lor fantasmagorie.
Intense lumini violete de miez de noapte,scânteindu-şi pulberea de aur, au pătruns în cameră. Au izbucnit furtuni de nisip şi de foc, ieşite din spaţiile nemărginite, grele de parfumurile altor lumi. S-au revărsat oceane de opiu, luminate de sori pe care nici o privire nu i-a contemplat vreodată şi purtând pe valuri nimfe acvatice şi delfini ciudaţi, iviţi din adâncuri insondabile. Infinitul s-a rotit în tăcere în jurul trupului meu visător şi m-a luat cu el fără ca măcar să-mi atingă corpul aplecat pe fereastră. Şi vreme îndelungată, ignorată de calendarul omenesc, valurile şi curenţii sferelor îndepărtate m-au purtat lin prin împărăţia viselor, către care aspira întreaga mea fiinţă. Visele pierdute de oameni. În sfârşit, după ce se scurseră fără număr ciclu după ciclu, m-au depus tandru, în somn, pe malul verde al unui răsărit de soare. Un mal verde cu parfum de lotus şi presărat cu camelii roşii.

Constatări din prezent

Nu mai avem cultură. Nici măcar nu mai ştim să construim. Ciuntim tot ce atingem. Nici măcar prietenii nu se mai leagă. Fără verande. Altădată casele aveau verande. Uneori oamenii stăteau seara pe verandă, discutând când aveau chef de vorbă, legănându-se în balansoare şi tăcând când aveau chef să tacă. Uneori, pur şi simplu, şedeau pe verandă, gândindu-se la diverse lucruri, chibzuind la una şi la alta. Citind ce credeau ei că e frumos. Dar citeau. Arhitecţii spun că au renunţat la verande pentru că nu dădeau un aspect frumos. Dar eu spun că a fost doar un pretext; adevăratul motiv din spatele acestei justificări a fost acela că poate nu se doreşte ca oamenii să şadă aşa, fără să facă nimic, legănându-se în balansoare şi gândind. Este un mod greşit de a înţelege viaţa socială. Oamenii vorbesc prea mult. Au timp să se gândească. Aşa că s-a renunţat la verande. Şi la grădini. Acum nu mai există multe grădini în care să poţi sta pe o bancă. Pe urmă, priveşte mobilierul. Nu mai există balansoare. Erau prea confortabile. Oamenii trebuie să stea în picioare şi să fie tot timpul în mişcare. Slujim unor interese meschine. Cărţile poate ne vor trage măcar pe jumătate afară din cavernă. Poate ne vor împiedica să repetăm aceleaşi greşeli blestemate şi nebuneşti! Pe idioţii din ecranele cu plasmă nu-i aud vorbind despre astfel de lucruri. Din contră.Propăvăduiesc subcultura urbană. Nu pot afirma cu precizie în ce moment se înfiripă o prietenie. Ca şi cum ai umple un vas picătură cu picătură până când un ultim strop face să reverse apa din pahar, tot aşa după o serie de dovezi de afecţiune apare una care face să se reverse preaplinul inimii.

Amintiri din viitor

Ce poate fi mai firesc şi mai lesne de explicat? Pe măsură ce şcolile au dat tot mai mulţi alergători, săritori, maratonişti, cîrpaci, pungaşi, tîlhari, piloţi şi înotători în loc de profesori, critici, savanţi şi creatori cu imaginaţie, cuvîntul "intelectual" a devenit, bineînţeles, o insultă, după cum şi merita. Întotdeauna te temi de ceea ce nu cunoşti. Fără îndoială, îţi aminteşti de colegul nostru de şcoală, elevul "strălucit" care recita şi răspundea la cele mai multe întrebări, în timp ce ceilalţi stăteau ca nişte idoli de plumb, detestîndu-l în adîncul sufletului. Nu pe colegul nostru cel deştept îl alegeai după ore drept ţintă a bătăilor şi chinurilor de tot felul? Evident că da. Toţi trebuie să fim la fel. Nu născuţi liberi şi egali, cum spune Constituţia, ci făcuţi să fim egali. Fiecare om trebuie să fie imaginea celorlalţi; atunci toţi sînt fericiţi, pentru că nu există piscuri care să-i înfricoşeze şi cu care să se compare. Aşadar! O carte este o armă încărcată în mîinile vecinului de alături. Arde-o. Împiedic-o să detoneze. Pătrunde în mintea omenească. De unde ştii cine ar putea fi ţinta unui om cu carte? Eu nu i-aş tolera nici un minut. Aşadar, atunci cînd cărţile vor fi, în sfîrşit, total scrise de vreo entitate celestă, scriitorii din întreaga lume şi-au pierdut utilitatea de odinioară. Li s-a dat o nouă însărcinare, aceea de paznici ai tihnei noastre sufleteşti, exponenţii spaimei noastre explicabile şi justificate de a fi inferiori: cenzori oficiali, judecători şi executanţi ai sentinţei. Ăsta sunt şi eu.

Pentu mama mea. Că tot vine 8 Martie

Soare al umbrei mele, lumina nopţii mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna dorinţelor pe care a dezlănţuit-o cu atîta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc? Poate că, dacă zeii miloşi nu-mi vor trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ţi-o scriu, şi ars ca o făclie de lumina ăstor torţe, mă voi întuneca în ochii-ţi, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurându-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-şi împlineşte calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întâi se subţiază în chipul secerei ce-i curmă viaţa, apoi, ca un opaiţ tot mai lânced, se topeşte cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neântrecuta natură plăsmuieşte forme eroice şi embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ţi, sunt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti, şi fără memorie pentru că, mă ai Dumneata în minte. Şi doar trăiesc, opacitate arzândă şi flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu aşijderea în această trântă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvându-mi viaţa în această fortăreaţă a lumii, pe acest bastion plutitor al destinului, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemenţa cerului, ascuns în acest nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în această carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, râvnesc cu disperare să te văd într-o zi.
Viaţa care zămisleşte viaţă fie slăvită întru veşnicie.

Pentu mama mea, să-i dea Dumnezeu sănătate.

În balanţă

Abia acum înţeleg că dacă o fiinţă tânără a ieşit învingătoare, nici eu nu trebuie să-mi mai fac reproşuri, ba chiar am dobândit lucruri în care să nădăjduiesc, pentru ziua de mâine, pentru mine însumi.
E nevoie de dragoste ca să obţii şi să creşti dragoste. Asta m-a învăţat viaţa, fie şi în chip inconştient cu inteligenţa ei sălbatică. Şi faptul că azi aş fi o furnică sau un greier, un iepure sau un câine, că lumea ar fi pedeapsă biblică sau cursă cotidiană de proastă calitate nu are importanţă: cu condiţia ca exemplul venit din partea vieţii să-mi poată da curaj, un curaj al meu pentru mine, pentru firida pe care sunt dator să mi-o sap şi să mi-o încălzesc în viaţă.
De cealaltă parte este ea, umbra întunecată...
Poate nu doar nenorocirea, poate nu doar deznădejdea te împing să mori. Putem să înţelegem moartea ca o întâlnire decisivă cu noi înşine, ultimul bilanţ.
Căci există şi acel om care numai murind izbuteşte să se lămurească.
Dar dacă dimpotrivă el e aici aproape sau altundeva şi dacă, în pofida temniţei negre care-l strânge de atâţia ani, continuă să aprindă bricheta, biciuie văzduhul cu bastonul de bambus, ironizează şi jigneşte şi bea — având viaţa alături — atunci până şi cea mai dificilă condiţie a trăirii e tot trăirea. A lui şi a mea. A tuturor acelora dintre noi care vor şti s-o recunoască, s-o accepte, s-o cultive.Viaţa e un roman în trei volume: trecutul, prezentul şi, ce-o să vină. Primul e terminat si pus deoparte, al doilea îl citim zilnic şi al treilea şi ultimul, e la seif. Cheile sunt la Zamolxe.
Şi încă nu înseamnă moarte spaţiul alb care urmează.

Rugă pentru penis

Cumpănă şi grijă, Tu, Zeu ocrotitor al trupului meu...Cumpănă şi grijă, în faţa acestei imagini a vieţii mele, fii fără zăbavă pomenit, Tu, cel mai vrednic de preamărire! Îngăduie-mi să te slăvesc, statornic tovarăş al vieţii mele! Mi-ai rămas credincios, niciodată părăsindu-mă. Cu ``braţ`` viguros, pururea m-ai ferit de toanele surâzătoare ale norocului. Şi pururea m-ai ocrotit de căutătura ca de soare apăsător a Fortunei. Pururea mi-ai tăinuit sub umbre de întuneric bunurile deşarte ale acestei lumi! Îţi mulţumesc pentru devotamentul tău neostenit. Dacă e însă cu putinţă, fii prielnic şi alteia, o dată; aş vrea ― doar aşa, din curiozitate ― să aflu cândva cum poţi vieţui în altă parte. Te rog, cel puţin, căzneşte-i cu osebire pe fanaticii noştri politicieni şi pe smintiţii care ţin morţiş să ne sărăcească cu forţa. Ce s-ar alege de soarta mea, de unica speranţă pe care o nutresc dacă o să te văd vreodată palid şi sleit, cu toate că există atâtea femei?
Dar îmi dau seama că devin nelegiuit! O, zeu ocrotitor, iartă cutezătoarea-mi dorinţă pe care am îngăimat-o adineauri! Tu îmi cunoşti însă inima şi ştii cât de credincios îţi sunt şi cît de devotat îţi voi rămîne, chiar şi atunci când în lume vor răsări o mie de femei care să te dorească! Amin!

Scuzele de rigoare

Datorită vouă, foarte rapid am ajuns să mă întreb dacă acest hazard nu este, în realitate, numele deghizat al destinului sufletului meu; mă mai întreb şi dacă nu este vorba la urma urmei de ceea ce, după cum am aflat, tot datorită vouă ceea ce se numeşte sincronicitate, adică o întâlnire în care se desfăşoară un sens, poate un sens al vieţii, şi care revelează o ordine a creaţiei reânnoite.
Poate că sunt educat şi format, într-adevăr, după canoanele unui pozitivism destul de strict, la luminile unei raţiuni care nu vor să admită nimic altceva în afara teritoriului lor bine delimitat unde veghează oamenii educaţi (raţiune care nu admite, mai ales, faptul că există şi alte raţiuni la fel de legitime, cel puţin în mare judecând lucrurile), mă sufoc pe jumătate, ca să nu spun întru totul, într-o atmosferă de gândire care consimte totuşi să recunoască faptul că există, în istoria culturii, lucruri stranii şi curioase precum misterele egiptene, religiile salvării, sau visul treaz al unui om : aceste fenomene sunt atât de masive încât nu pot fi ignorate, însă sunt rapid recuperate folosind tehnici verificate, care le reduce în mod feroce fie la condiţiile lor obiective de apariţie într-un context dat, fie la presupusa lor natură de excrescenţe fantasmatice posibile deocamdată din cauză că istoria raţiunii dialectice pe cale de a se instaura nu este încheiată la timp.
Mă găsesc, trebuie să o spun, într-o opoziţie violentă cu acest sistem de gândire, întrucât nimic în sufletul meu nu-şi afla în el lumina; mai mult, bănuiesc cu tărie că el se bazează, în mod evident, pe un trucaj căruia nu sunt capabil încă să îi discern metoda, dar pe care o resimt, în schimb, în adâncul sufletului.
Pe scurt, sunt copt să primesc lecţiile voastre, care arată că în spiritul oricărui om există o dimensiune intrinsecă a funcţiei imaginare, că puterea visului şi cea a fantasmei, că forţa simbolului şi maternitatea imaginii alcătuiesc un fel de fantastică transcendentală care nu poate fi ignorată fără riscul de automutilare.
Este un proces de eliberare personală; de eliberare a gândirii; de eliberare a facultăţilor critice şi a examenului liber! Identitatea umană este fructul unei participări la valorile comune.
Vă mulţumesc şi mă înclin cordial .

Ce să mai spun?

Nu mai cunosc nici o bucurie, în afară de una singură: să mă cufund pe de-a-ntregul în tainele scrisului până ce mi se năzare, în sfârşit, că am devenit o fărâmă dintrânsul. În această ipostază, de neânsemnat crâmpei al fiinţei mele, am început să nutresc respectul de sine-mi, să dobîndesc concepte şi idei mai înalte, pe scurt, să mă pomenesc ceea ce "deştepţii" numesc, de obicei, un aiurit. Nebunia mea este însă blajină şi nu dăunează nimănui.
Pâinea cu care hrănesc, această stare, este foarte uscată; băutura pe care o sorb, searbădă; iar cu ceea ce scriu nu mă pricopsesc, cinstită lume şi executori ai procesului de citire.
Cât sunt de înflăcărat! Şi ce vise mă bântuiesc! Exact ca un îndrăgostit care, după o îndelungată despărţire, se întoarce la iubirea tinereţii sale, nu putea fi mai fericit. Sunt uimit de mine însumi. Şi uimirii mele i se adăugă şi fiorii unei tainice spaime. Îmi este cu neputinţă să-mi explic această neobişnuită stăruinţă a mea în a-mi fi de folos.Ce ciudă neascunsă sălasluieşte în mine? Cum aş putea îndura fără a mă prăbuşi, să văd închizându-se pentru totdeauna ultimele porţi ale unui sanctuar de care acum sunt atît de aproape? Aşadar, înainte de a renunţa la tămăduirea sufletului meu, doresc să mai încerc un gest deznădăjduit.O bună bucată de vreme n-am putut scrie nimic eficace. Am conştiinţa paralizată. Imaginaţiei mele atât de aţâţate nu i se oferă altceva decît amintirea celor trăite. Acum, la ce să mai recurg pentru a mai vrea să scriu? Totul trebuie rezumat la posibilitatea de a mă face să pricep cât mai limpede că nu sunt decât un biet suflet,― unul copleşit de mizeriile vieţii, dar animat de un entuziasm nepământean. Astfel, în cele din urmă, am hotărât să-mi deschid inima scriind. Şi am făcut-o. Am scris. Vă fac atenţi asupra unui lucru: mi-a fost foarte greu să birui dificultăţile izvorâte din neputinţa artei poetice chemate să-mi slujească! Dacă tentativa de a desluşi în mod satisfăcător adevărata conexiune dintre un mare artist şi naţiunea căreia îi aparţine pare dificultoasă, obstacolele ivite în calea îndeplinirii unei atari misiuni ― de către cineva mai exigent(ţara cuvintelor în genere) ― sporesc indiscutabil din clipa în care se discută, nu despre un poet sau artist plastic, ci despre un anonim. Vă mulţumesc pentru atenţia acordată chiar dacă dezinteresată.

Mă întreb

De ce oare, din moment ce ştiu, bănuiesc şi mă tem că aceste postări nu vor ajunge niciodată unde trebuie şi că le scriu doar ca o chinuitoare mângâiere, aş zice? E şi aşa greu să reconstitui gesturi şi sentimente ale cuiva care cu siguranţă arde de iubire adevărată, dar nu ştim niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu ― iar pe de altă parte, ce ştiu eu despre diferenţa dintre pasiunea simţită şi pasiunea exprimată, şi care din ele se manifestă mai întâi? Atunci stau şi scriu pentru mine, şi asta nu este literatură. Stau într-adevăr aici scriind ca un adolescent ce urmăreşte un vis imposibil, brăzdând foaia cu lacrimi, nu din absenţa celeilalte fiinţe, care tot pură imagine fusese chiar şi pe cînd era prezentă, ci din înduioşare de sine, îndrăgostit de iubire...

Nu simt dorinţa de a călca pe apă

Nu simt dorinţa de a călca pe apă, dar datoria faţă de voi pentru că citiţi ceea ce scriu, mi-o pot plăti doar parţial în cuvinte...Acum vorbesc pentru că am încetat a mai avea frământări în propriile gânduri. Am descoperit silogistica perfectă a omului simplu. Nici un om nu poate să descopere ceea ce zace pe jumătate adormit, în zorii conştiinţei mele. Am găsit sufletul drumeţind pe îngusta i cărare. E al meu. Îl recunosc. Nu poţi să reclădeşti un copac ars din fumul şi cenuşa rămase. Eu rătăcitor, mereu în căutarea drumului cel mai singuratic, nu încep niciodată o zi acolo unde s a terminat cea dinainte şi niciodată răsăritul nu mă găseşte unde m-a lăsat apusul soarelui. Nu sunt decât o tăcută vibraţie. Când nu mai pot rămâne în singurătatea inimii, viaţa mi se mută pe buze, iar sunetele sunt un divertisment pentru trecerea timpului. Pustiul selenar se resimte în vederea mea ca un şoc fizic, iar eu v-ă privesc trăind. Dorind să atingeţi cu degetele trupul gol al viselor voastre şi să rămâneţi străini anotimpurilor, să ieşiţi din alaiul vieţii care înaintează maiestuos şi în nobilă supunere spre infinit.
Şi, de cele mai multe ori, în discursurile voastre, gândirea vă este pe jumătate ucisă.
Deoarece gândirea este o pasăre a înălţimilor, care, în colivia cuvintelor, reuşeşte doar să şi desfăşoare aripile, dar nu poate zbura. Şi apare regretul, care este numai umbra spiritului, dar nu şi pedepsirea lui. Sar de la una la alta fără să trec prin estompările raţiunii, care se regăsesc la ora când somnul trebuie să vină; iar fiinţa conştientă, responsabilă, în plină stăpânire de sine, nu mai este, după o clipă, decât un instrument orb, un automat docil al activităţii inconştiente a creierului meu. Timpul meu în viaţa planetei este o clipită doar, un moment de repaos în respiraţia vântului şi iarăşi, o altă femeie mă va zămisli... Eu am vorbit cu adevărat, pentru că asemeni vouă, sunt şi un ascultător.

Sunt perfect conştient

Atunci când se va atinge gândul perfect, se va obţine efectul cel mai bun posibil.
Sunt perfect conştient că întreaga viaţă a universului curge prin corpul meu în această clipă. Mai ştiu că mintea nu cunoaşte astfel de stări de lucruri, incurabile. Îmi dau seama că singurul lucru ce împiedică restabilirea mea perfectă este propria mea orbire faţă de adevăr. Toată viaţa am fost orbit, dar acum privirea mi s-a luminat de adevăr şi adevărul mă eliberează de legea păcatului şi a morţii.
Nu contează cel ce critică, nici cel care atrage atentia asupra şovăielii unui om puternic sau asupra a ceea ce putea fi facut mai bine. Cel care de fapt contează este luptătorul din arena, cu faţa năclaita de praf, sudoare şi sânge, străduindu-se din răsputeri, vitejeşte, care greşeşte şi îşi pierde puterile iarăşi şi iarăşi, pentru că nu există efort fără greşeală şi puncte slabe, dar care se luptă cu adevărat să îndeplinească faptele, care cunoaşte extraordinarul entuziasm, devotamentul fără margini, care se dăruieşte unei cauze merituoase, care în cazul cel mai fericit cunoaşte triumful unei mari realizări, sau în cel mai rău caz, dacă eşuează, aceasta se intamplă cel puţin pentru că a avut planuri îndrazneţe, astfel că locul sau nu va fi nicicând alături de cei distanţi şi sfioşi care nu cunosc nici victoria, nici înfrângerea.
Poţi ajunge la inălţimea celui mai nobil vis al tău sau te poţi coborâ la nivelul cel mai josnic al imaginaţiei tale. Pentru că ai libertatea de a gândi, soarta este în mainile tale. Tu eşti singurul răspunzător.

Moartea este doar un alt drum

Se mai pot înnoda firele vieţii trecute ce au fost rupte şi deşirate până la capătul ghemului? Când spiritul este zdrobit du-te să mori în modul în care-l consideri cel mai potrivit. Moartea este doar un alt drum. Pe care trebuie să-l parcurgem întotdeauna. Cortina cenuşie ce va acoperi această lume se va retrage. Iar totul se va transforma în sticlă argintie.
Iar atunci vei vedea ţărmurile albe şi ce e dincolo de ele...pământurile veşnice….şi un răsărit de soare perfect. Sau ar trebui să începem cu răsăritul?
Sunt unele lucruri pe care timpul nu le poate îndrepta. Unele urme care sunt mult prea profunde... şi care pun stăpânire pe tine. Rana nu se va vindeca complet niciodată. Sunt gol... în întuneric. Între mine şi viaţă nu mai este decât o foarte puternică dorinţă de a auzi sunetul apelor,sau atingerea ierbii. Pentru o clipă, din remarcabilele corzi vocale ale naturii se revărsă un fluviu de muzică orchestrală.Simţuri date de zei. Înnobilarea sufletului a fost făcută în complot cu ursitoarele. E straniu, măcar să te gândeşti că ai putea ajunge la capătul drumului făra a-ţi îndeplini misiunea cu care ai fost investit. Aceea de a TRĂI. Eu fiind doar ucenic, în a învăţa rostul vieţii, nu-mi permit să-l contrazic pe marele meşter Dumnezeu.

Suma viciilor rămane constantă

Viciul este un monstru cu o faţă groaznică. Ca să-l urăşti trebuie doar să-l vezi. Totuşi văzut prea des te obişnuieşti cu faţa lui. La început îl suporţi,apoi ţi-e milă şi în final îl îmbrăţişezi. Contează cat de mici sunt viciile?... dacă efectul lor cumulativ te aruncă în străfundul nimicului, departe de lumină? Jocul de cărţi nu este mai bun decat crima, dacă şi una şi alta înşeală. Coboram sigur spre iad, gradat, lent, uşor, nesesizabil, fără căderi bruşte, făra semne, făra semafoare. E un sunet întunecat al muzicii care atrage inconştient. Este preţul plătit pentru o minte confuză. Astăzi, alimentele preparate repede şi medicamentele vandute la tarabă sunt mai bune decat o dietă sănătoasă. Băutura şi abuzul existenţial în toate modurile dau relaxarea. Pofta după ceea ce nu-ţi aparţine este o trăsatură de caracter de mare valoare. Sexualitatea este mult mai importantă decat devotamentul şi grija. Produsele nu caracterul tău îţi determină identitatea. Trăim în paradisul nebuniilor convinşi fiind că avem minţile şi sufletele împăcate. Întunericul moral ne învăluie minţile, chiar dacă unii dintre noi avem un colţişor luminat. Nu fac decat să zgarii la suprafaţă. Poate pătrunde ceva lumină.

Risipirea timpului

Priveşte această zi! Este viaţă, cea mai reală viaţă…..În cursul ei scurt,stau toate adevărurile şi realităţile existenţei : Fericirea creşterii, gloria acţiunilor, splendoarea realizărilor. Ieri este deja un vis si mâine este doar o viziune. Un astăzi bine trăit, face din fiecare ieri, un vis de fericire si din fiecare mâine o viziune de speranţă. Privesc atent deci, această zi pentru că este doar salutul apusului. Îmi irosesc viaţa pentru că trăiesc în trecut, sau pentru că încerc să anticipez viitorul. Ieri s-a dus şi niciodată nu se mai întoarce. Nici tot aurul din lume nu poate cumpăra o secundă din trecut. Timpul folosit în regrete este pierdut şi el. Mîine nu este o certitudine şi s-ar putea să nu mai vină niciodată. Bine că nu cunoaştem viitorul. Pentru astăzi avem putere deci trebuie să ne consacrăm orice gram de energie pe care o avem singurului segment de timp în care putem face totul….. astăzi.

Devin un soi de surogat de robot

Trebuie să-mi fi ieşit din minţi.Efectele reziduale ale drogurilor împotriva oboselii mă extenuează.
Acum mi se pare că devin imun la zvâcniturile de inimă.
Devin un soi de surogat de robot. Dar când apar zvâcniturile de inimă?
În consecinţă, mi-am sondat furia, la modul în care ţi-ai fi examinat o durere de dinţi. Şi nu am găsit nimic. Standardele normale nu se potrivesc în zilele noastre.Perorăm de zor pe teme de etică şi din barurile din apropiere izbucnesc secvenţe muzicale dezacordate.....Manele.
Avem drepturi de naştere ce pot fi acordate în mod automat pentru un coeficient de inteligenţă foarte ridicat sau pentru posesia anumitor aptitudini psihice foarte utile, precum, capacitate de orientare absolută, sau pentru însuşiri atavice, cum ar fi telepatia, longevitatea naturală sau dantura perfectă. Matematica spaţiului conţine singularităţi. O asemenea singularitate înconjoară orice suflet suficient de mare din universul einsteinian.
Ne pomenim întrebându-ne de ce ne considerăm lipsiţi de ascuţimea minţii. Izbit abia acum de semnificaţia acestor cuvinte, şi încep să simt fiori reci pe şira spinării.
Plutesc la limita unui somn obositor şi mă întreb: Ai iubit vreodată atât de mult pe cineva, încât să ajungi la concluzia că nu-l meriţi?
În plus, nu sunt genul de bărbat care să transpună o femeie în tiparul alteia. Este ca şi cum cineva ar fi şters cu o cârpă udă o zonă de pe o tablă plină cu calcule matematice.

Comunişti

M-am născut eu retardat sau ăştia glumesc? Cum adică limită de kilometri şi de zile? Atâta timp cât plătesc o ţin cât vreau.
Sau e ca pe vremuri... să ajungă la toată lumea.

Sunt dificil

Femeile au fost tratate până acum de bărbaţi ca nişte păsări rătăcite din drum, care au coborât din înalturi până la ei: ele treceau drept fiinţe mai delicate, mai vulnerabile, mai sălbatice, mai ciudate, mai fermecătoare, mai inimoase decât bărbaţii -, dar care trebuie închise în colivii pentru a nu-şi lua zborul.
E dificil să te faci înţeles, mai ales când gândeşti şi trăieşti, printre oameni care gândesc şi trăiesc altfel, sau-- eu însumi fac totul ca să devin „dificil de înţeles“! - şi trebuie să le fiu recunoscător din toată inima celor care au bunăvoinţa să interpreteze cu o anumită fineţe ceea ce spun. Însă în ceea ce îi priveşte pe „prietenii cei buni“, mereu prea comozi şi care, tocmai ca prieteni, îşi închipuie că au dreptul la comoditate, faci bine dacă le avansezi un loc de joacă, o arenă a nepriceperii lor: vei avea astfel pricină de râs; - sau să-i înlături cu totul pe aceşti prieteni buni, - şi iar să râzi!

Prostia în bucătărie

Prostia în bucătărie; femeia în chip de bucătăreasă; îngrozitoarea nechibzuinţă cu care se asigură hrănirea familiei şi a capului ei! Femeia nu cunoaşte importanta mâncării: şi vrea să fie bucătăreasă! Dacă femeia ar fi fost o creatură gânditoare, ar fi descoperit în decursul practicii milenare a gătitului marile legi fiziologice, şi ar fi anexat arsenalului ei şi arta tămăduirii! Bucătăreasa lipsită de har- absenţa totală a raţiunii în bucătărie a fost cea care a întârziat şi a prejudiciat cel mai mult evoluţia omului: nici în zilele noastre situaţia nu e mai bună. - Aviz fetelor mari.

Gîndesc..deci nu sunt plantă

Dacă Dumnezeu a impus legi haosului atomilor, alcătuirile lor nu pot face alta decît să dea naştere unor compuse analoage.Aşadar mă aflu aici ca să mă iluzionez asupra iluziei unei iluzii, eu, iluzie mie însumi? Şi trebuia să pierd totul, şi să nimeresc în ţara asta pierdută, ca să-nţeleg că nu era nimic de pierdut? Dar înţelegînd asta, nu cîştig oare totul, pentru că devin unicul punct gînditor în care universul îşi recunoaşte propria-i iluzie?
Şi totuşi, dacă gîndesc, asta nu înseamnă că am un suflet? O, ce ghem încîlcit. Totu-i făcut din nimic, şi totuşi pentru a-l înţelege trebuie să ai un suflet care, oricît ar fi de puţin, nu e totuna cu nimic.
Ce anume sînt eu? Dacă spun eu, în sensul de Nicu, fac asta întrucît sînt memoria tuturor momentelor mele trecute, suma a tot ceea ce-mi amintesc. Dacă spun eu, în sensul acelui ceva care e aici în momentul ăsta, şi nu este copacul sau coralul ăsta, atunci sînt suma a ceea ce simt acum. Dar ceea ce simt acum ce este? E ansamblul acelor raporturi, în ordinea aceea aparte care e trupul meu.
Şi atunci sufletul meu nu este, o materie compusă din corpuşoare mai subtile decît altele, o suflare îmbinată cu căldură, ci este modul în care aceste raporturi se simt ca atare.Ce condensare firavă, ce impalpabilitate condensată! Eu altceva nu sînt decît un raport între părţile mele ce se percep în timp ce stau ele în legătură una cu alta. Dar aceste părţi fiind la rîndul lor divizibile în alte relaţii (şi aşa mai departe), atunci orice sistem de raporturi, avînd conştiinţa de sine însuşi, fiind chiar conştiinţa de sine însuşi, ar fi un nucleu gînditor. Eu mă gîndesc pe mine, sîngele meu, nervii mei; dar orice picătură din sîngele meu s-ar gîndi pe sine însăşi.În natură omul se simte pe sine însuşi într-un mod foarte complex, animalul ceva mai puţin (e capabil de poftă, de pildă, dar nu şi de remuşcare), iar o plantă se simte crescînd, şi sigur că simte cînd cineva o taie,poate că spun eu, dar în sens cu mult mai obscur decît o fac eu. Fiece lucru gîndeşte, însă după cît este el de complicat.

Visul

Pe fundalul de păcură al nopţii eterne, norii albi străluceau, reflectând clipe de lumină alb-violetă, strălucitoare ca un flash.O sclipire roz,deasupra unei robe cenuşii...Ceva aducând cu o siluetă se strecură în dormitor.Părul strâns într-o coadă de o jumătate de metru era la fel de alb şi de strălucitor precum zăpada artificială. Pielea de pe corp, era de un galben-crom; ochii aveau un iris auriu, iar roba de culoare albastru-imperial era decorată prin supraimpresiune stereooptică cu un dragon auriu. În momentul apariţiei, zâmbea larg, arătându-şi dinţii standard, perfecţi şi perlaţi. Zâmbea şi făcea cu mâna semne domoale.
Am îngheţat. Încăperea era cufundată în întuneric. Şi totuşi mişcarea fluidă şi distribuţia subtilă a umbrelor curbe î-mi spuneau că o femeie în pielea goală se îndreaptă spre mine.
Halucinaţii? Proiecţia cuiva cunoscut? Năluca ajunse lângă mine înainte de a mă putea decide. Plină de încredere, se aşeză pe pat alături de mine, mi-a atins faţa şi m-a mângâiat cu degetul pe obraz.
Era aproape perfectă. În întuneric trăsăturile feţei aproape că-i dispăruseră. În schimb, avea un corp încântător. Îi vedeam pentru prima oară liniile trupului. Femeia era suplă, musculoasă, ca o dansatoare profesionistă. Avea sâni ridicaţi şi grei.
Mă simţeam extraordinar de relaxat, ca sub masajul facial al unui bărbier. Femeia şi-a lăsat degetele să-i alunece pe partea laterală a gâtului meu. Apoi folosea ambele mâini. M-a atins pe piept, apăsând ici şi colo, şi deodată m-am simţit orbit de dorinţă. Îşi încleştase mâinile pe umerii mei.
Ea îşi lăsă mâinile în jos. Aşteptă .Continua să mă atingă ici şi colo, dar nu întotdeauna în zona unde se aglomerau terminaţiile nervoase. Atingea nervii aceştia în ordinea corectă. De fiecare dată mă cutremuram, ca şi când ea ar fi acţionat direct asupra centrului plăcerii din creier. Până şi în cea mai veche profesie din lume există ceva mai mult decât se vede cu ochiul liber. Pot recunoaşte excelenţa în orice domeniu. Femeia asta era o expertă. Dacă are cunoştinţele potrivite poate transforma un bărbat într-o păpuşă...Acum sunt confuz. M-am trezit. Trebuie să plec la muncă.

Am învins sau sunt învins ?

Am pierdut, nici mãcar nu mai pot sã văd. Mã tem cã lupta mea aproape s-a sfârşit. Mai am o singurã şansã .Oare mã va pãrãsi puterea? Mă concentrez asupra unui singur lucru...şi al tuturor. Simt vibraţiile. Urmez energia...Vizualizez calmul apei şi-mi las inima...sã devinã apa...Mâine plec,trebuie să merg la ţara la mama.Acest loc mã face sã mã simt împãcat. Acolo î-mi pot pune o dorinţa. Poate se va adeveri.Încerc.Ce am de pierdut? Acolo mă năpadesc amintirile frumoase şi nu numai. Şi acum mă uit pe casă si vizualizez ca un film alb-negru, cum potcoveam mîţa cu jumatăţi de nucă, îi legam două vrăbii de gat si o aruncam pe casă. Era un chin constant pentru ea ca nu se putea agăţa de nimic. Acum mă întreb cum putem să fiu aşa de crud. Era un suflet. Acum cică sunt mare. Dar startul de acolo a fost. Am avut şansa să fiu liber într-un sistem controversat. Pînă la o varstă. Lupta se terminã când mai rãmâne doar speranţa. Cand toate posibilităţile au expirat. Sunt un norocos. Încă mai am speranţă. Ne dorim linişte dar nu de putem separa de haos. Haosul din oraşe. Sã urmezi liniile pe care doar zeii le pot citi,care te conduc la leagănul naşterii. Poate dacă procesul gandirii ar înceta pentru o secundă, am fi mai fericiţi.

Întrebări

Care este scopul vieţii tale?
Sã simţi.
Din cauzã cã nu ai simţit niciodatã nu ai sã ştii cum e.
Dar e la fel de vital ca şi aerul şi fãrã asta... fãrã dragoste,
fãrã furie, fãrã supãrare, respiraţia e ca şi o bãtaie de ceas.
Existã o boalã în inimile oamenilor.
Simptomele ei sunt ura…Simptoma ei este... supãrarea. Simptoma ei este furia.Simptoma ei este... rãzboiul.
Boala este... sentimentul.
Împotriva tuturor vicisitudinilor şi a caracterelor noastre, reuşim sã supravieţuim.
De fiecare datã când venim din vise înapoi în realitate,ne aducem aminte de ce facem, ceea ce facem. Da, aşa se întâmplã.
Ce tratament ne trebuie pentru salvare?
Cum ne eliberăm de patos,de supãrare,de cele mai adânci stãri de melancolie şi urã? Ce să folosim ca să reuşim sã anesteziem disperarea,sã anihilãm gelozia, sã distrugem furia? Putem gândi la rece, putem să nu avem sentimente?

Declaraţia mea de avere

Sunt mandru posesor al unui creier, tumefiat pe alocuri, lovit de sistemul bolnav care ne conduce. Prin vene trece sange de roman, cel puţin aşa ştiu. Nu mi-a spus bunicu` meu că aş fi avut vreun strămoş turc sau altă rasă. Cine mai ştie? Deţin şase simţuri, din care nu dau nici unul. Văd milioane de culori cărora le simt gustul, aud cum creşte iarba şi simt cum bate vantul, încerc să-mi ţin echilibrul în faţa valului de scumpiri pe care fierbinte ni-l trimit cadou nemernicii. Scîrba e un cuvant măreţ în comparaţie cu ce simt pentru limbricii ăştia. În colţul sufletului meu un păianjen ţese o panză. Stă la pîndă. E al meu. Am un sentiment că..... o să fiu pus să plătesc impozit pentru asta. Cum pentru ce? Pentru sentimente. Am prea multe..... două. Iubesc să-i urăsc pe acarienii ăştia. Clipele petrecute în compania unei femei frumoase, sunt amintiri care se văd pe faţă. O să port o cagulă. Nu am dreptul să fiu fericit. E molipsitor. E o boală rară şi nu vreau să fiu responsabil de răspandirea ei. Asta am. Fericiţi cei săraci cu duhul.

Lucid

Am eu vreun gand normal în cap?
În capul ăsta chel. Poate dacă voi fi mai fericit părul meu va înceta să cadă. Viaţa este scurtă. Trebuie să o folosesc la maximum. Azi e prima zi din restul vieţii mele.
Sunt un client ambulant. Trebuie să merg la doctor pentru un control la umăr. Nu e bine. Dacă aş înceta să amîn lucrurile aş fi mai fericit. Ar trebui să mă apuc de jogging. Zece km pe zi. Poate alpinism. Ar trebui sa-mi schimb viaţa. Ce trebuie să fac? Să mă îndrăgostesc? Trebuie să citesc mai mult?…. să-mi îmbunătatesc viaţa. Dacă aş învăţa să vorbesc ruseşte sau ceva de genul ăsta? Să cant la vreun instrument. Pot vorbi chineza. Aş fi un neica-nimeni care vorbeşte chineză şi cîntă la oboi. Ar fi super. Ar trebui să mă tund scurt, să încetez să mă fac de ras…crezand că nimeni nu observă chelia mea. Cat de patetic este asta? Să fiu eu însumi, încrezător. Nu asta caută femeile? Un bărbat nu trebuie să fie frumos. Dar nu este adevărat. Mai ales în ziua de azi. În zilele noastre cerinţele sunt aproape aceleaşi la bărbaţi şi la femei.De ce trebuie să simt că ar trebui să-mi cer scuze pentru existenţa mea? Poate este de vină chimia creierului. Poate asta este!.... incompatibilitate. Toate problemele pe care le-am avut pot fi reduse…la o incompatibilitate chimică. La asta se rezumă tot. Trebuie să încetez. Oricum voi rămane nesuferit. Nimeni nu poate schimba asta.

Viaţa în clepsidră.

Timpul. Nu are început şi nici sfarşit. Îl percepem ca pe un corsaj cand nu-l avem, intrăm in sevraj cand ne presează,încercăm în toate felurile să-l învingem. Rămane amorf chiar dacă îndrăznim să-l definim sau să-l întelegem. Nu ştim de unde vine sau unde merge, chiar dacă sunt milioane de supoziţii. Credem că am reuşit să-i furăm identitatea cronometrandu-l cu aroganţă, neştiind că de fapt el ne controlează. Nisipul din clepsidră trece într-un timp, nu trece timpul cum dictează boabele de nisip. A fost martor la naşterea noastră şi rămane peste noi şi-n moarte. ,,,Aş vrea să dau timpul înapoi.... spun unii, dar cum reuşim? Pentru că el nu ne întreabă dacă am realizat ceva în viaţă sau nu. Nu-i pasă. Are influenţă asupra noastră, pentru că odată trecut peste noi vedem mai clar ce ne aşteaptă. Vedem timpul pe cale să treacă neconştientizand că acolo undeva se va termina al nostru.Primii paşi, primele vocale, prima prietenă, prima iubită, primul fir alb din barbă, prima durere şi o singură moarte. Ah... Dacă ar vorbi l-aş întreba cate ceva. Sau poate chiar vorbeşte dar nu pot înţelege eu.

Priveste cu sufletul, nu cu mintea dar priveste.

Priveste cu sufletul, nu cu mintea, caci viata care va veni este deja inaintea noastra, asteptand sa deschida lumea.
Observa cu atentie. Gaseste ochii care sa vada.
Nu inlesnesti deloc lucrurile. Ma stradui sa ma descurc cat mai bine, dar nu reusesc inca.
Cateodata e dificil. Cateodata ma pierd in fata femeilor. Mai ales a celor care arata bine.
Am fost ferm cand a fost necesar si am capatat incredere in mine. Iar acum apari tu ca un fel de test. Si ma enervez pentru ca nu vreau sa alunec inapoi. De aceea vreau sa aflu exact ce se intampla. Relatia de cuplu este cel mai dificil lucru, mai ales relatia cu cineva familiar.
Ca si cum te-as fi cunoscut inainte. Crezi ca n-am simtit asta ? Cand o pereche se intalneste prima oara, traieste un sentiment minunat, dar aproape niciodata nu dureaza. Unul dintre ei devine nesigur si incepe sa-l controleze din ce in ce mai mult pe celalalt. Celalalt se simte amenintat si da inapoi. Daca cei doi vor fi conectati, atunci cel care ar avea intuitia mai puternica ar prelua conducerea. Si nu ar exista competitie. Se imparte controlul. O astfel de relatie este ceea ce-mi doresc. Asta este. Imi doresc dar…inca nu reusesc.
Descoperim din nou ca traim intr-o lume extreme de misterioasa, a coincidentelor si sincronicitatilor ce ne sunt destinate. Pe masura ce ne trezim in fata misterului, ne vom crea o noua viziune asupra lumii. Descoperim ca tot ceea ce este in jurul nostru, toata materia, este formata si se trage dintr-o energie divina ape care incepem sa o simtim si sa o intelegem.
Noi, oamenii ne-am simtit nesiguri si deconectati de la aceasta sursa si am incercat sa obtinem energie, dominandu-i pe ceilalti.
Solutia, dupa parerea mea, este ca cultivam reconectarea personala cu divinitatea, o transformare mistica care ne umple de energie si iubire, schimba perceptia asupra frumusetii si ne ridica catre o constiinta de sine mai inalta.
Astfel putem sa scapam de tiparul controlului si sa descoperim un adevar specific, o misiune, pentru care suntem aici. Amandoi.
In urmarirea acestei misiuni, putem descoperi intuitia care ne va arata unde sa mergem si ce sa facem, iar daca interpretam corect, se vor produce sincronicitati care vor deschide usile misiunii noastre. Asa participam la lungul drum al evolutiei de la Big Bang la scopul ultim al vietii : sa ne iubim generatie de generatie, pana cand vom putea patrunde intr-un paradis pe care-l putem vedea in sfarsit.
Care ar fi cuvantul potrivit pentru a ma intelege?

Cine sunt?

Aş putea începe cu.. Nu ştiu alţii cum sunt.... dar nu este dreptul meu.
Fiind al treilea copil, dintr-o familie cu patru copii, am fost genul de copil cu personalitate,obraznic foc, diabolic pe alocuri. Unii dintre profesorii mei î-mi spuneau că-mi lipsesc doar corniţele, ca un outsider să-şi dea seama cine sunt.
Respect enorm libertatea omului şi libera exprimare.
Aici o să încerc sa transpun amintiri şi ganduri, ale mele cat şi ale voastre.
Subiecte or să fie. Credeţi-mă.