Să lăsăm bocetele pentru analfabeţi

Limbajul e un mijloc destul de sărac de comunicare. Trebuie să folosim toate cuvintele. Sunt al naibii de puţine cuvintele pe care le înţelege toată lumea. E idioţenia timpurilor în care trăim, că încorsetăm natura umană în principii de moralitate, astfel încât toate acţiunile omului, se măsoară arbitrar pe latitudinea binelui şi longitudinea răului, în minute, grade şi secunde. Viitorul s-a şi demodat deja. Puţinele cuvinte care te fac să înţelegi lumea altfel decât ceilalţi or să dispară. Legăm un substantiv de un verb, numai ca să producem explozie. Aşa că, să lăsăm bocetele pentru analfabeţi, care se prezintă ca nişte stafii cu mânecile goale,care râd de simţămintele şi strădaniile oamenilor. Iar dacă dreptatea este lipsită de sens şi adevărul are sens, indică direcţia. O idee e un monument mai măreţ decât o catedrală, chiar dacă sfidează conştiinţa. Ce înfricoşătoare ar fi cunoaşterea umană dacă toţi ar avea curiozitatea mea. Curios ce mai aduce visul următor, nevoi, nevoia de oameni, de iubire, de idei. Cred că sunt singurul om din lume care merge ţanţoş şi când stă jos. Mândru că am un bagaj minim de cunoştinţe, pe care încerc să le folosesc atât cât pot eu de bine. Iar când voi fi în mormânt şi n-o să-mi aducă nimeni o floare, n-o să plângă nimeni după mine şi nimănui n-o să-i pese de mine, eu deja mi-am apărat dreptul la singurătate. De aceea nu am nici un duşman. Doar prietenii mă urăsc.
La capătul pământului amurgul durează şase luni. Noaptea ce călatoreşte în spatele lui e terenul ideal pentru cei ce visează.

Licurici în noaptea fluviului

Oamenii se mai tem oare de zei ?
Şi zeii îşi fac planuri. Au şi ei lumile lor în care se manifestă. Nu ne supraveghează permanent. Iar noi simţind asta, ne gândim la putere şi nu facem asta doar pentru a o folosi, ci pentru a abuza de ea. Puterea, ca orice altă fiinţă, va face totul pentru a-şi menţine existenţa.
Probabil că există un prag al conştiinţei dincolo de care orice fiinţă conştientă îşi asumă calităţile lui Dumnezeu. Dar ignorând prezenţa zeului, diavolul îşi găseşte culcuş în minţile leneşe. Mintea leneşă este o minte moartă, făcându-se diferenţa dintre zei şi oameni: zeii nu îşi ucid pruncii şi nu-şi caută singuri pieirea. Ameninţăm mintea sau simbolurile ei şi punem în pericol însăşi matricea umanităţii. Ah...Cât au greşit....
Ne-au scos inelele delicate din nasurile noastre, iar acum scurmăm în grădina lor.
Suntem mai mult decât propriile noastre idei,decât propriile noastre amintiri şi suntem al dracului de dispuşi să cărăm în spate povara trecutului. Trăim în vise smintite ce ne conduc viaţa.
Aş vrea ca în dimineaţa următoare să urc pe culmile spiritului, ducând cu mine speranţele şi neîmplinirile mamei mele; şi de acolo... să trimit cunoaşterea, asupra tuturor oamenilor care în momentul acesta sunt pe cale să se nască sau să moară. Victorie. Nimic nu este mai eficient în ridicarea moralului decât o victorie. Nu mă luaţi în seamă. Nu sunt conştient şi nici nu mă pot ridica deasupra iluziei.Am căzut in periculoasa nostalgie, care la rândul ei reprezintă o iluzie interesantă. Îmi doresc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată iar ascunsa conştienţă tinde să elimine din ce în ce mai mult ceea ce a existat în realitate, remodelând totul spre o esenţă a dorinţelor obsedante.
O să spuneţi: omul acesta gândeşte ca o plantă. Ştiţi cât de greu este să gândeşti ca o plantă? Sau că sunt un nefericit care urăşte chiar şi lumina zilei.
Mă tem de viitorul misterios şi plin de surprize spre care mă împinge timpul.
Unele lucruri scapă chiar şi de sub puterea timpului. Gândurile.
Deasupra oraşului sa aşternut liniştea. Lumina revărsată din Dunăre pentru a inunda uscatul sa retras în matcă, lăsând la suprafaţă o strălucire fantomatică, rece. Ridic ochii, zăresc satelitul natural şi cerul plin de stele. Câte un chicotit străpunge din când în când tăcerea, invitându-mă să ascult cum veselia nopţii sfâşie mantia morţii şi a fricii.