Scuzele de rigoare

Datorită vouă, foarte rapid am ajuns să mă întreb dacă acest hazard nu este, în realitate, numele deghizat al destinului sufletului meu; mă mai întreb şi dacă nu este vorba la urma urmei de ceea ce, după cum am aflat, tot datorită vouă ceea ce se numeşte sincronicitate, adică o întâlnire în care se desfăşoară un sens, poate un sens al vieţii, şi care revelează o ordine a creaţiei reânnoite.
Poate că sunt educat şi format, într-adevăr, după canoanele unui pozitivism destul de strict, la luminile unei raţiuni care nu vor să admită nimic altceva în afara teritoriului lor bine delimitat unde veghează oamenii educaţi (raţiune care nu admite, mai ales, faptul că există şi alte raţiuni la fel de legitime, cel puţin în mare judecând lucrurile), mă sufoc pe jumătate, ca să nu spun întru totul, într-o atmosferă de gândire care consimte totuşi să recunoască faptul că există, în istoria culturii, lucruri stranii şi curioase precum misterele egiptene, religiile salvării, sau visul treaz al unui om : aceste fenomene sunt atât de masive încât nu pot fi ignorate, însă sunt rapid recuperate folosind tehnici verificate, care le reduce în mod feroce fie la condiţiile lor obiective de apariţie într-un context dat, fie la presupusa lor natură de excrescenţe fantasmatice posibile deocamdată din cauză că istoria raţiunii dialectice pe cale de a se instaura nu este încheiată la timp.
Mă găsesc, trebuie să o spun, într-o opoziţie violentă cu acest sistem de gândire, întrucât nimic în sufletul meu nu-şi afla în el lumina; mai mult, bănuiesc cu tărie că el se bazează, în mod evident, pe un trucaj căruia nu sunt capabil încă să îi discern metoda, dar pe care o resimt, în schimb, în adâncul sufletului.
Pe scurt, sunt copt să primesc lecţiile voastre, care arată că în spiritul oricărui om există o dimensiune intrinsecă a funcţiei imaginare, că puterea visului şi cea a fantasmei, că forţa simbolului şi maternitatea imaginii alcătuiesc un fel de fantastică transcendentală care nu poate fi ignorată fără riscul de automutilare.
Este un proces de eliberare personală; de eliberare a gândirii; de eliberare a facultăţilor critice şi a examenului liber! Identitatea umană este fructul unei participări la valorile comune.
Vă mulţumesc şi mă înclin cordial .

Ce să mai spun?

Nu mai cunosc nici o bucurie, în afară de una singură: să mă cufund pe de-a-ntregul în tainele scrisului până ce mi se năzare, în sfârşit, că am devenit o fărâmă dintrânsul. În această ipostază, de neânsemnat crâmpei al fiinţei mele, am început să nutresc respectul de sine-mi, să dobîndesc concepte şi idei mai înalte, pe scurt, să mă pomenesc ceea ce "deştepţii" numesc, de obicei, un aiurit. Nebunia mea este însă blajină şi nu dăunează nimănui.
Pâinea cu care hrănesc, această stare, este foarte uscată; băutura pe care o sorb, searbădă; iar cu ceea ce scriu nu mă pricopsesc, cinstită lume şi executori ai procesului de citire.
Cât sunt de înflăcărat! Şi ce vise mă bântuiesc! Exact ca un îndrăgostit care, după o îndelungată despărţire, se întoarce la iubirea tinereţii sale, nu putea fi mai fericit. Sunt uimit de mine însumi. Şi uimirii mele i se adăugă şi fiorii unei tainice spaime. Îmi este cu neputinţă să-mi explic această neobişnuită stăruinţă a mea în a-mi fi de folos.Ce ciudă neascunsă sălasluieşte în mine? Cum aş putea îndura fără a mă prăbuşi, să văd închizându-se pentru totdeauna ultimele porţi ale unui sanctuar de care acum sunt atît de aproape? Aşadar, înainte de a renunţa la tămăduirea sufletului meu, doresc să mai încerc un gest deznădăjduit.O bună bucată de vreme n-am putut scrie nimic eficace. Am conştiinţa paralizată. Imaginaţiei mele atât de aţâţate nu i se oferă altceva decît amintirea celor trăite. Acum, la ce să mai recurg pentru a mai vrea să scriu? Totul trebuie rezumat la posibilitatea de a mă face să pricep cât mai limpede că nu sunt decât un biet suflet,― unul copleşit de mizeriile vieţii, dar animat de un entuziasm nepământean. Astfel, în cele din urmă, am hotărât să-mi deschid inima scriind. Şi am făcut-o. Am scris. Vă fac atenţi asupra unui lucru: mi-a fost foarte greu să birui dificultăţile izvorâte din neputinţa artei poetice chemate să-mi slujească! Dacă tentativa de a desluşi în mod satisfăcător adevărata conexiune dintre un mare artist şi naţiunea căreia îi aparţine pare dificultoasă, obstacolele ivite în calea îndeplinirii unei atari misiuni ― de către cineva mai exigent(ţara cuvintelor în genere) ― sporesc indiscutabil din clipa în care se discută, nu despre un poet sau artist plastic, ci despre un anonim. Vă mulţumesc pentru atenţia acordată chiar dacă dezinteresată.

Mă întreb

De ce oare, din moment ce ştiu, bănuiesc şi mă tem că aceste postări nu vor ajunge niciodată unde trebuie şi că le scriu doar ca o chinuitoare mângâiere, aş zice? E şi aşa greu să reconstitui gesturi şi sentimente ale cuiva care cu siguranţă arde de iubire adevărată, dar nu ştim niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu ― iar pe de altă parte, ce ştiu eu despre diferenţa dintre pasiunea simţită şi pasiunea exprimată, şi care din ele se manifestă mai întâi? Atunci stau şi scriu pentru mine, şi asta nu este literatură. Stau într-adevăr aici scriind ca un adolescent ce urmăreşte un vis imposibil, brăzdând foaia cu lacrimi, nu din absenţa celeilalte fiinţe, care tot pură imagine fusese chiar şi pe cînd era prezentă, ci din înduioşare de sine, îndrăgostit de iubire...

Nu simt dorinţa de a călca pe apă

Nu simt dorinţa de a călca pe apă, dar datoria faţă de voi pentru că citiţi ceea ce scriu, mi-o pot plăti doar parţial în cuvinte...Acum vorbesc pentru că am încetat a mai avea frământări în propriile gânduri. Am descoperit silogistica perfectă a omului simplu. Nici un om nu poate să descopere ceea ce zace pe jumătate adormit, în zorii conştiinţei mele. Am găsit sufletul drumeţind pe îngusta i cărare. E al meu. Îl recunosc. Nu poţi să reclădeşti un copac ars din fumul şi cenuşa rămase. Eu rătăcitor, mereu în căutarea drumului cel mai singuratic, nu încep niciodată o zi acolo unde s a terminat cea dinainte şi niciodată răsăritul nu mă găseşte unde m-a lăsat apusul soarelui. Nu sunt decât o tăcută vibraţie. Când nu mai pot rămâne în singurătatea inimii, viaţa mi se mută pe buze, iar sunetele sunt un divertisment pentru trecerea timpului. Pustiul selenar se resimte în vederea mea ca un şoc fizic, iar eu v-ă privesc trăind. Dorind să atingeţi cu degetele trupul gol al viselor voastre şi să rămâneţi străini anotimpurilor, să ieşiţi din alaiul vieţii care înaintează maiestuos şi în nobilă supunere spre infinit.
Şi, de cele mai multe ori, în discursurile voastre, gândirea vă este pe jumătate ucisă.
Deoarece gândirea este o pasăre a înălţimilor, care, în colivia cuvintelor, reuşeşte doar să şi desfăşoare aripile, dar nu poate zbura. Şi apare regretul, care este numai umbra spiritului, dar nu şi pedepsirea lui. Sar de la una la alta fără să trec prin estompările raţiunii, care se regăsesc la ora când somnul trebuie să vină; iar fiinţa conştientă, responsabilă, în plină stăpânire de sine, nu mai este, după o clipă, decât un instrument orb, un automat docil al activităţii inconştiente a creierului meu. Timpul meu în viaţa planetei este o clipită doar, un moment de repaos în respiraţia vântului şi iarăşi, o altă femeie mă va zămisli... Eu am vorbit cu adevărat, pentru că asemeni vouă, sunt şi un ascultător.

Sunt perfect conştient

Atunci când se va atinge gândul perfect, se va obţine efectul cel mai bun posibil.
Sunt perfect conştient că întreaga viaţă a universului curge prin corpul meu în această clipă. Mai ştiu că mintea nu cunoaşte astfel de stări de lucruri, incurabile. Îmi dau seama că singurul lucru ce împiedică restabilirea mea perfectă este propria mea orbire faţă de adevăr. Toată viaţa am fost orbit, dar acum privirea mi s-a luminat de adevăr şi adevărul mă eliberează de legea păcatului şi a morţii.
Nu contează cel ce critică, nici cel care atrage atentia asupra şovăielii unui om puternic sau asupra a ceea ce putea fi facut mai bine. Cel care de fapt contează este luptătorul din arena, cu faţa năclaita de praf, sudoare şi sânge, străduindu-se din răsputeri, vitejeşte, care greşeşte şi îşi pierde puterile iarăşi şi iarăşi, pentru că nu există efort fără greşeală şi puncte slabe, dar care se luptă cu adevărat să îndeplinească faptele, care cunoaşte extraordinarul entuziasm, devotamentul fără margini, care se dăruieşte unei cauze merituoase, care în cazul cel mai fericit cunoaşte triumful unei mari realizări, sau în cel mai rău caz, dacă eşuează, aceasta se intamplă cel puţin pentru că a avut planuri îndrazneţe, astfel că locul sau nu va fi nicicând alături de cei distanţi şi sfioşi care nu cunosc nici victoria, nici înfrângerea.
Poţi ajunge la inălţimea celui mai nobil vis al tău sau te poţi coborâ la nivelul cel mai josnic al imaginaţiei tale. Pentru că ai libertatea de a gândi, soarta este în mainile tale. Tu eşti singurul răspunzător.

Moartea este doar un alt drum

Se mai pot înnoda firele vieţii trecute ce au fost rupte şi deşirate până la capătul ghemului? Când spiritul este zdrobit du-te să mori în modul în care-l consideri cel mai potrivit. Moartea este doar un alt drum. Pe care trebuie să-l parcurgem întotdeauna. Cortina cenuşie ce va acoperi această lume se va retrage. Iar totul se va transforma în sticlă argintie.
Iar atunci vei vedea ţărmurile albe şi ce e dincolo de ele...pământurile veşnice….şi un răsărit de soare perfect. Sau ar trebui să începem cu răsăritul?
Sunt unele lucruri pe care timpul nu le poate îndrepta. Unele urme care sunt mult prea profunde... şi care pun stăpânire pe tine. Rana nu se va vindeca complet niciodată. Sunt gol... în întuneric. Între mine şi viaţă nu mai este decât o foarte puternică dorinţă de a auzi sunetul apelor,sau atingerea ierbii. Pentru o clipă, din remarcabilele corzi vocale ale naturii se revărsă un fluviu de muzică orchestrală.Simţuri date de zei. Înnobilarea sufletului a fost făcută în complot cu ursitoarele. E straniu, măcar să te gândeşti că ai putea ajunge la capătul drumului făra a-ţi îndeplini misiunea cu care ai fost investit. Aceea de a TRĂI. Eu fiind doar ucenic, în a învăţa rostul vieţii, nu-mi permit să-l contrazic pe marele meşter Dumnezeu.

Suma viciilor rămane constantă

Viciul este un monstru cu o faţă groaznică. Ca să-l urăşti trebuie doar să-l vezi. Totuşi văzut prea des te obişnuieşti cu faţa lui. La început îl suporţi,apoi ţi-e milă şi în final îl îmbrăţişezi. Contează cat de mici sunt viciile?... dacă efectul lor cumulativ te aruncă în străfundul nimicului, departe de lumină? Jocul de cărţi nu este mai bun decat crima, dacă şi una şi alta înşeală. Coboram sigur spre iad, gradat, lent, uşor, nesesizabil, fără căderi bruşte, făra semne, făra semafoare. E un sunet întunecat al muzicii care atrage inconştient. Este preţul plătit pentru o minte confuză. Astăzi, alimentele preparate repede şi medicamentele vandute la tarabă sunt mai bune decat o dietă sănătoasă. Băutura şi abuzul existenţial în toate modurile dau relaxarea. Pofta după ceea ce nu-ţi aparţine este o trăsatură de caracter de mare valoare. Sexualitatea este mult mai importantă decat devotamentul şi grija. Produsele nu caracterul tău îţi determină identitatea. Trăim în paradisul nebuniilor convinşi fiind că avem minţile şi sufletele împăcate. Întunericul moral ne învăluie minţile, chiar dacă unii dintre noi avem un colţişor luminat. Nu fac decat să zgarii la suprafaţă. Poate pătrunde ceva lumină.

Risipirea timpului

Priveşte această zi! Este viaţă, cea mai reală viaţă…..În cursul ei scurt,stau toate adevărurile şi realităţile existenţei : Fericirea creşterii, gloria acţiunilor, splendoarea realizărilor. Ieri este deja un vis si mâine este doar o viziune. Un astăzi bine trăit, face din fiecare ieri, un vis de fericire si din fiecare mâine o viziune de speranţă. Privesc atent deci, această zi pentru că este doar salutul apusului. Îmi irosesc viaţa pentru că trăiesc în trecut, sau pentru că încerc să anticipez viitorul. Ieri s-a dus şi niciodată nu se mai întoarce. Nici tot aurul din lume nu poate cumpăra o secundă din trecut. Timpul folosit în regrete este pierdut şi el. Mîine nu este o certitudine şi s-ar putea să nu mai vină niciodată. Bine că nu cunoaştem viitorul. Pentru astăzi avem putere deci trebuie să ne consacrăm orice gram de energie pe care o avem singurului segment de timp în care putem face totul….. astăzi.

Devin un soi de surogat de robot

Trebuie să-mi fi ieşit din minţi.Efectele reziduale ale drogurilor împotriva oboselii mă extenuează.
Acum mi se pare că devin imun la zvâcniturile de inimă.
Devin un soi de surogat de robot. Dar când apar zvâcniturile de inimă?
În consecinţă, mi-am sondat furia, la modul în care ţi-ai fi examinat o durere de dinţi. Şi nu am găsit nimic. Standardele normale nu se potrivesc în zilele noastre.Perorăm de zor pe teme de etică şi din barurile din apropiere izbucnesc secvenţe muzicale dezacordate.....Manele.
Avem drepturi de naştere ce pot fi acordate în mod automat pentru un coeficient de inteligenţă foarte ridicat sau pentru posesia anumitor aptitudini psihice foarte utile, precum, capacitate de orientare absolută, sau pentru însuşiri atavice, cum ar fi telepatia, longevitatea naturală sau dantura perfectă. Matematica spaţiului conţine singularităţi. O asemenea singularitate înconjoară orice suflet suficient de mare din universul einsteinian.
Ne pomenim întrebându-ne de ce ne considerăm lipsiţi de ascuţimea minţii. Izbit abia acum de semnificaţia acestor cuvinte, şi încep să simt fiori reci pe şira spinării.
Plutesc la limita unui somn obositor şi mă întreb: Ai iubit vreodată atât de mult pe cineva, încât să ajungi la concluzia că nu-l meriţi?
În plus, nu sunt genul de bărbat care să transpună o femeie în tiparul alteia. Este ca şi cum cineva ar fi şters cu o cârpă udă o zonă de pe o tablă plină cu calcule matematice.

Comunişti

M-am născut eu retardat sau ăştia glumesc? Cum adică limită de kilometri şi de zile? Atâta timp cât plătesc o ţin cât vreau.
Sau e ca pe vremuri... să ajungă la toată lumea.

Sunt dificil

Femeile au fost tratate până acum de bărbaţi ca nişte păsări rătăcite din drum, care au coborât din înalturi până la ei: ele treceau drept fiinţe mai delicate, mai vulnerabile, mai sălbatice, mai ciudate, mai fermecătoare, mai inimoase decât bărbaţii -, dar care trebuie închise în colivii pentru a nu-şi lua zborul.
E dificil să te faci înţeles, mai ales când gândeşti şi trăieşti, printre oameni care gândesc şi trăiesc altfel, sau-- eu însumi fac totul ca să devin „dificil de înţeles“! - şi trebuie să le fiu recunoscător din toată inima celor care au bunăvoinţa să interpreteze cu o anumită fineţe ceea ce spun. Însă în ceea ce îi priveşte pe „prietenii cei buni“, mereu prea comozi şi care, tocmai ca prieteni, îşi închipuie că au dreptul la comoditate, faci bine dacă le avansezi un loc de joacă, o arenă a nepriceperii lor: vei avea astfel pricină de râs; - sau să-i înlături cu totul pe aceşti prieteni buni, - şi iar să râzi!

Prostia în bucătărie

Prostia în bucătărie; femeia în chip de bucătăreasă; îngrozitoarea nechibzuinţă cu care se asigură hrănirea familiei şi a capului ei! Femeia nu cunoaşte importanta mâncării: şi vrea să fie bucătăreasă! Dacă femeia ar fi fost o creatură gânditoare, ar fi descoperit în decursul practicii milenare a gătitului marile legi fiziologice, şi ar fi anexat arsenalului ei şi arta tămăduirii! Bucătăreasa lipsită de har- absenţa totală a raţiunii în bucătărie a fost cea care a întârziat şi a prejudiciat cel mai mult evoluţia omului: nici în zilele noastre situaţia nu e mai bună. - Aviz fetelor mari.

Gîndesc..deci nu sunt plantă

Dacă Dumnezeu a impus legi haosului atomilor, alcătuirile lor nu pot face alta decît să dea naştere unor compuse analoage.Aşadar mă aflu aici ca să mă iluzionez asupra iluziei unei iluzii, eu, iluzie mie însumi? Şi trebuia să pierd totul, şi să nimeresc în ţara asta pierdută, ca să-nţeleg că nu era nimic de pierdut? Dar înţelegînd asta, nu cîştig oare totul, pentru că devin unicul punct gînditor în care universul îşi recunoaşte propria-i iluzie?
Şi totuşi, dacă gîndesc, asta nu înseamnă că am un suflet? O, ce ghem încîlcit. Totu-i făcut din nimic, şi totuşi pentru a-l înţelege trebuie să ai un suflet care, oricît ar fi de puţin, nu e totuna cu nimic.
Ce anume sînt eu? Dacă spun eu, în sensul de Nicu, fac asta întrucît sînt memoria tuturor momentelor mele trecute, suma a tot ceea ce-mi amintesc. Dacă spun eu, în sensul acelui ceva care e aici în momentul ăsta, şi nu este copacul sau coralul ăsta, atunci sînt suma a ceea ce simt acum. Dar ceea ce simt acum ce este? E ansamblul acelor raporturi, în ordinea aceea aparte care e trupul meu.
Şi atunci sufletul meu nu este, o materie compusă din corpuşoare mai subtile decît altele, o suflare îmbinată cu căldură, ci este modul în care aceste raporturi se simt ca atare.Ce condensare firavă, ce impalpabilitate condensată! Eu altceva nu sînt decît un raport între părţile mele ce se percep în timp ce stau ele în legătură una cu alta. Dar aceste părţi fiind la rîndul lor divizibile în alte relaţii (şi aşa mai departe), atunci orice sistem de raporturi, avînd conştiinţa de sine însuşi, fiind chiar conştiinţa de sine însuşi, ar fi un nucleu gînditor. Eu mă gîndesc pe mine, sîngele meu, nervii mei; dar orice picătură din sîngele meu s-ar gîndi pe sine însăşi.În natură omul se simte pe sine însuşi într-un mod foarte complex, animalul ceva mai puţin (e capabil de poftă, de pildă, dar nu şi de remuşcare), iar o plantă se simte crescînd, şi sigur că simte cînd cineva o taie,poate că spun eu, dar în sens cu mult mai obscur decît o fac eu. Fiece lucru gîndeşte, însă după cît este el de complicat.

Visul

Pe fundalul de păcură al nopţii eterne, norii albi străluceau, reflectând clipe de lumină alb-violetă, strălucitoare ca un flash.O sclipire roz,deasupra unei robe cenuşii...Ceva aducând cu o siluetă se strecură în dormitor.Părul strâns într-o coadă de o jumătate de metru era la fel de alb şi de strălucitor precum zăpada artificială. Pielea de pe corp, era de un galben-crom; ochii aveau un iris auriu, iar roba de culoare albastru-imperial era decorată prin supraimpresiune stereooptică cu un dragon auriu. În momentul apariţiei, zâmbea larg, arătându-şi dinţii standard, perfecţi şi perlaţi. Zâmbea şi făcea cu mâna semne domoale.
Am îngheţat. Încăperea era cufundată în întuneric. Şi totuşi mişcarea fluidă şi distribuţia subtilă a umbrelor curbe î-mi spuneau că o femeie în pielea goală se îndreaptă spre mine.
Halucinaţii? Proiecţia cuiva cunoscut? Năluca ajunse lângă mine înainte de a mă putea decide. Plină de încredere, se aşeză pe pat alături de mine, mi-a atins faţa şi m-a mângâiat cu degetul pe obraz.
Era aproape perfectă. În întuneric trăsăturile feţei aproape că-i dispăruseră. În schimb, avea un corp încântător. Îi vedeam pentru prima oară liniile trupului. Femeia era suplă, musculoasă, ca o dansatoare profesionistă. Avea sâni ridicaţi şi grei.
Mă simţeam extraordinar de relaxat, ca sub masajul facial al unui bărbier. Femeia şi-a lăsat degetele să-i alunece pe partea laterală a gâtului meu. Apoi folosea ambele mâini. M-a atins pe piept, apăsând ici şi colo, şi deodată m-am simţit orbit de dorinţă. Îşi încleştase mâinile pe umerii mei.
Ea îşi lăsă mâinile în jos. Aşteptă .Continua să mă atingă ici şi colo, dar nu întotdeauna în zona unde se aglomerau terminaţiile nervoase. Atingea nervii aceştia în ordinea corectă. De fiecare dată mă cutremuram, ca şi când ea ar fi acţionat direct asupra centrului plăcerii din creier. Până şi în cea mai veche profesie din lume există ceva mai mult decât se vede cu ochiul liber. Pot recunoaşte excelenţa în orice domeniu. Femeia asta era o expertă. Dacă are cunoştinţele potrivite poate transforma un bărbat într-o păpuşă...Acum sunt confuz. M-am trezit. Trebuie să plec la muncă.

Am învins sau sunt învins ?

Am pierdut, nici mãcar nu mai pot sã văd. Mã tem cã lupta mea aproape s-a sfârşit. Mai am o singurã şansã .Oare mã va pãrãsi puterea? Mă concentrez asupra unui singur lucru...şi al tuturor. Simt vibraţiile. Urmez energia...Vizualizez calmul apei şi-mi las inima...sã devinã apa...Mâine plec,trebuie să merg la ţara la mama.Acest loc mã face sã mã simt împãcat. Acolo î-mi pot pune o dorinţa. Poate se va adeveri.Încerc.Ce am de pierdut? Acolo mă năpadesc amintirile frumoase şi nu numai. Şi acum mă uit pe casă si vizualizez ca un film alb-negru, cum potcoveam mîţa cu jumatăţi de nucă, îi legam două vrăbii de gat si o aruncam pe casă. Era un chin constant pentru ea ca nu se putea agăţa de nimic. Acum mă întreb cum putem să fiu aşa de crud. Era un suflet. Acum cică sunt mare. Dar startul de acolo a fost. Am avut şansa să fiu liber într-un sistem controversat. Pînă la o varstă. Lupta se terminã când mai rãmâne doar speranţa. Cand toate posibilităţile au expirat. Sunt un norocos. Încă mai am speranţă. Ne dorim linişte dar nu de putem separa de haos. Haosul din oraşe. Sã urmezi liniile pe care doar zeii le pot citi,care te conduc la leagănul naşterii. Poate dacă procesul gandirii ar înceta pentru o secundă, am fi mai fericiţi.

Întrebări

Care este scopul vieţii tale?
Sã simţi.
Din cauzã cã nu ai simţit niciodatã nu ai sã ştii cum e.
Dar e la fel de vital ca şi aerul şi fãrã asta... fãrã dragoste,
fãrã furie, fãrã supãrare, respiraţia e ca şi o bãtaie de ceas.
Existã o boalã în inimile oamenilor.
Simptomele ei sunt ura…Simptoma ei este... supãrarea. Simptoma ei este furia.Simptoma ei este... rãzboiul.
Boala este... sentimentul.
Împotriva tuturor vicisitudinilor şi a caracterelor noastre, reuşim sã supravieţuim.
De fiecare datã când venim din vise înapoi în realitate,ne aducem aminte de ce facem, ceea ce facem. Da, aşa se întâmplã.
Ce tratament ne trebuie pentru salvare?
Cum ne eliberăm de patos,de supãrare,de cele mai adânci stãri de melancolie şi urã? Ce să folosim ca să reuşim sã anesteziem disperarea,sã anihilãm gelozia, sã distrugem furia? Putem gândi la rece, putem să nu avem sentimente?